Ca în tinereţe, marile reviste încep să-i refuze povestirile. Împotmolit în sutele de pagini - ce i se par complet inutile, haotice, lipsite de viaţă - ale cărţii în care vedea un opus magnum - A Fable -, atinge paroxismul alcoolizării, bând necontenit câte o săptămână - aşa cum s-a întâmplat la sfârşitul lui 1947. Cu toate acestea, imediat după Anul Nou pune deoparte manuscrisul care-i dădea insomnii şi se gândeşte să scrie - ca un fel de auto-diversiune - o carte la care se gândise de multă vreme. Era un fel de continuare la Go Down, Moses, de unde împrumutase, de altfel, o serie de personaje. Tema fusese enunţată acolo, dar acum îşi propunea o abordare mult mai radicală: rasa şi rasismul.
"Pe 15 ianuarie am pus deoparte manuscrisul cel mare şi am acum şaizeci de pagini dintr-un roman şIntruder in the Dustţ scurt de 120 de pagini, plasat în Jeffersonul meu apocrif. Povestea e una cu mistere şi crime, deşi tema e legătura dintre negri şi albi, sau mai degrabă premisa e că albii din Sud, înaintea celor din Nord şi a guvernului, şi înaintea oricui, au şi trebuie să-şi arate responsabilitatea faţă de negri. Dar e o povestire; nimeni nu predică în ea. Poate ţi-am spus ideea, pe care-o am de mai multă vreme - e vorba de un negru aflat în închisoare, acuzat de asasinat, care-i aşteaptă pe albi să-l scoată afară, să toarne pe el benzină şi să-i dea foc..."
Dacă alăturăm acestei epistole o alta, scrisă trei săptămâni mai târziu, imaginea începe să prindă contur:
"Am încheiat prima variantă a noului manuscris. Îl rescriu acum, seamănă mai mult cu o carte decât mă gândeam la început, aşa că rescrierea va fi de fapt scrierea lui, ceea ce-mi va mai lua timp. Nu mi-am stabilit un termen; mă rezum să muncesc". Scrisoarea nu se încheie înainte de a ne pune la curent cu suferinţele financiare: taxe şi drepturi de autor neachitate, promisiuni ale editorilor rămase fără acoperire, socoteli complicate privind sumele datorate şi cele aşteptate. O lună mai târziu, scriindu-i lui Robert Haas, e preocupat de titlul potenţial al cărţii. În toate variantele, există o structură fixă ("in the dust"), căreia încearcă să-i ataşeze cuvinte care, în marea lor majoritate, trimit la ideea înşelăciunii, a imposturii, a şmecheriei: "shenanigan", "skullduggery", "jugglery".
În forma finală, titlul are o notă maiestuoasă, dar nu acoperă pe de-a-ntregul impresia pe care vrea s-o lase Faulkner. În toate celelalte variante de lucru ("impostor", "sleeper", "malfeasance", "substitution", "malprop", "malpractice", "trouble") lipseşte nuanţa uşor carnavalescă pe care voia s-o inducă. Expresia ce corespunde intenţiilor sale este "sleight of hand" ("iute de mână"), termen din recuzita iluzioniştilor. "Intruder" a fost ales mai degrabă pentru solemnitatea lui decât pentru semnificaţia efectivă. Faulkner voia să dea greutate unei povestiri pe al cărei simbolism a mizat de la bun început. Un pariu câştigat nu doar la nivel literar, ci şi în deprimantul, obsedantul concret: Metro Goldwyn Mayer cumpără drepturile de ecranizare a cărţii încă înainte de apariţia ei, la o sumă record: cincizeci de mii de dolari. Un vizitator a surprins, cu această ocazie, o scenă cu totul neobişnuită în familia Faulkner: soţul şi soţia dansau, ameţiţi de alcool, în holul casei! "Oricine e în stare să vândă industriei filmului o carte cu cincizeci de mii de dolari are dreptul să se îmbete şi să danseze desculţ!" a exclamat scriitorul.
Succesul comercial a contribuit la relansarea lui Faulkner în mediile intelectuale. E invitat să dea interviuri, i se propun "profile" în revistele de mare tiraj, iar criticii de marcă ai vremii îi dedică pagini consistente. Cel mai frecvent citat articol despre Intruder in the Dust este cel al lui Edmund Wilson, marele pontif critic al epocii, dar receptarea cărţii conduce chiar la o mică bătălie a orgoliilor intelectuale şi regionale. Merită menţionată scrisoarea ofuscată a Eudorei Welty adresată editorilor lui The New Yorker pe marginea articolului - în opinia ei - insuficient de laudativ al lui Edmund Wilson. "Criticii irelevante" a lui Wilson prozatoarea îi opune convingerea că William Faulkner "continuă să fie capabil în scrisul său de pasiune, iubire, înţelepciune, poate şi de profeţie". În chip de concluzie, autoarea lui The Optimist's Daughter punctează triumfător: "Oare nu e destul?"
Într-un perfect spirit democratic, Faulkner bea şi la necaz, şi la bucurie. Turneul de promovare newyorkez îi prilejuieşte (probabil şi pentru că avansurile amoroase îi fuseseră respinse de o veche prietenă) lungi escapade prin baruri, alternate cu beţii temeinice în camera de hotel. Finalmente, cu ajutorul familiei Cowley, "se recompune" şi revine la o formulă de viaţă care să-i permită administrarea acceptabilă a încurcăturilor pe care, de altfel, şi le crease singur. Succesul cărţii - într-un an, se vând peste cincisprezece mii de exemplare - se datorează contextului (deja menţionata achiziţie de către Hollywood a drepturilor de ecranizare), dar şi temei. Ceea ce propune Faulkner este, de fapt, un roman de tip detectivistic, cu o crimă şi un "investigator" ce trece de barajul propriilor prejudecăţi. Modelul e asemănător celui din Sanctuary,deşi tema de profunzime trimite la formula brevetată de Go Down, Moses.
Faulkner scrie "la rece", ştiind foarte bine ce ingrediente să folosească în compoziţia cărţii. Într-o scrisoare din aprilie 1948 către Harold Ober, el subliniază: "Aşa cum e acum, e o povestire poliţistă plus puţină sociologie şi psihologie". O descriere mai mult decât acceptabilă. Cu menţiunea că, aşa cum se întâmplă întotdeauna în scrierile lui Faulkner, fiecare din termenii invocaţi trebuie circumscrişi puterii de mistificare, alterare şi autoiluzionare care i-au fost consubstanţiale autorului.
Fragment din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Polirom
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
