Intriga romanului e, simultan, foarte simplă şi foarte complicată. Lucas Beauchamp, unul din protagoniştii povestirii "The Fire and the Hearth" din Go Down, Moses, se vede prins într-o capcană aparent fără scăpare: e descoperit aplecat asupra unui cadavru, având un pistol (fumegând) în mână.
Circumstanţele sunt atât de agravante, încât niciun tribunal din lume nu ar fi ezitat să pronunţe pedeapsa capitală. Situaţia e încă mai serioasă, având în vedere că ne aflăm în sudul Statelor Unite, în oraşul Jefferson, comitatul Yoknapatawpha, unde linşarea negrilor vinovaţi (ceea ce părea să fie tocmai cazul lui Lucas Beauchamp, acuzat c-ar fi ucis un alb) ţine de firescul lucrurilor. (Situaţia nu e tocmai imaginară de vreme ce, cu doar câţiva ani în urmă, în oraşul lui Faulkner se petrecuse o asemenea faptă.) În loc să se răzvrătească, Lucas pune în aplicare un plan ingenios, dar riscant: el caută (şi găseşte) aliaţi dispuşi să facă cercetările necesare pentru a-i dovedi nevinovăţia. Deşi iniţial eşuează cu Gavin Stevens, el câştigă partida, stârnind interesul (şi nu numai) al adolescentului de şaisprezece ani, Charles "Chick" Mallison, nepotul lui Stevens. La rândul lui, acesta îşi formează o "echipă", pe cât de stranie, pe atât de hotărâtă: Aleck Sander, prietenul lui negru, de aceeaşi vârstă cu el, şi septuagenara Miss Habersham (cu un nume uşor schimbat, Miss Worsham, aceasta figurase şi în intrigile din Go Down, Moses, însă acum o descoperim în postura dinamică a femeii neînfricate, descinsă direct din lumea mitologică a eroilor Sudului).
Cartea poate fi citită pe mai multe paliere - dar aş evita cu orice preţ formula ideologică pe care mulţi dintre primii recenzenţi au încercat s-o impună. Între altele pentru că împingând interpretarea textului în zone excesiv ideologizate, se poate ajunge la formule năstruşnice, precum aceea propusă de Elizabeth Hardwick. Pentru a introduce romanul lui Faulkner în patul procustian al ideologiei "militante", de stânga, ea nu ezită să falsifice până şi datele elementare ale intrigii: "Un negru în vârstă, Lucas Beauchamp, un om neobişnuit, «nici arogant, nici dispreţuitor, ci intratabil şi sigur de sine», pretinde că e un ucigaş, doreşte să fie linşat deşi e nevinovat, pentru a adăuga sângele său dezonoarei Sudului, ca ultim act de dispreţ împotriva opresorilor" (Hardwick, Elizabeth, "Faulkner and the South Today", în Robert Penn Warren (ed.), Faulkner. A Collection of Critical Essays, Prentice Hall, Englewood Cliffs, N.J., 1966, p. 226).
Nu sunt primul care sancţionează această uluitoare supra-interpretare a unei activiste politice interesate nu de adevărul estetic, ci de specularea pretinselor ocazii de a-l transforma pe Faulkner într-un "trâmbiţaş" al vremurilor noi, confruntaţionale şi progresiste. În realitate, Lucas Beauchamp face eforturi disperate pentru a scăpa din închisoare şi, încă mai grav, pentru a nu fi linşat. Explicit, cu o mândrie mereu prezentă în comportamentul său, Lucas are grijă să se delimiteze de "brava lume nouă": "Nu-s al lui Edmonds. Eu nu-s d-ăştia noii. Sunt din ăi vechi. Sunt al lui McCaslin". În timp ce se află sub escortă, înfruntând "detaşat, impersonal, aproape contemplativ, neînduplecat şi sigur de sine" ostilitatea mulţimii, i se adresează lui Chick Mallison, pe care-l identificase în mijlocul oamenilor dornici să-l vadă linşat de rudele victimei: "Dumneata, tinere, zise Lucas, spune-i unchiului dumitale că vreau să-l văd".
Merită citată, pentru splendoarea notaţiei psihologice, scena în care Lucas e transportat de şeriful Hope Hampton la închisoare. Avem aici sculptată în miniatură întreaga reţea de sugestii, simboluri şi secrete ce-i leagă unii de alţii pe locuitorii Yoknapatawphei:
"Apoi portiera din spate se deschise şi apăru şeriful - un bărbat enorm, formidabil, nu gras, cu ochi mici, duri, spălăciţi, o figură rece, aproape blândă, agreabilă, şi, fără să privească măcar la ei, se întoarse şi ţinu uşa deschisă. Apoi ieşi Lucas, încet, ţeapăn, întocmai ca un om care-şi petrecuse noaptea încătuşat de un picior de pat, şovăind puţin şi lovindu-se sau cel puţin atingând cu capul cadrul de sus al portierei, astfel că ieşind, pălăria sa mototolită i se rostogoli de pe cap pe pavaj, chiar la picioarele lui. Asta era prima oară când îl vedea pe Lucas fără pălărie, şi în aceeaşi secundă îşi dădu seama că, cu excepţia posibilă a lui Edmonds, ei, cei de-acolo, din stradă, care-l priveau acum, erau probabil singurii albi din ţinut care îl văzuseră vreodată cu capul gol; şi-l privi cum, încă încovoiat, aşa cum ieşise din maşină, Lucas încerca să se plece, ţeapăn, să apuce pălăria. Dar cu un gest larg şi surprinzător de suplu, şeriful o culese şi o înmână lui Lucas, care, încovoiat încă, părea că tot mai bâjbâie şi el după pălărie. Dar aproape dintr-odată pălăria îşi luă la loc forma ei obişnuită, şi acum Lucas se ridică şi, stând drept, cu excepţia capului şi a feţei, îşi curăţă pălăria, frecând-o încoace şi încolo de mânecă, repede, uşor, îndemânatic, aşa cum ascuţi un brici pe curea. Apoi capul, faţa, se trase înapoi, se îndreptă în sus şi cu o mişcare nu prea largă Lucas îşi puse pălăria la loc, cu vechea ei înclinare, pe care pălăria părea că o lua singură când era aşezată pe cap".
Era greu de făcut în mai puţine cuvinte un portret atât de expresiv al personajului. Deşi sărac, deşi aparţinând sub-lumii Sudului american, Lucas e un domn - şi ţine la această identitate mai mult decât la orice. Ţinuta impecabilă pe care se încăpăţânează s-o aibă în orice împrejurare, oricât ar fi ea de umilitoare, dovedeşte esenţa tare, nobiliară, a celui care provenea din lumea veche, în care amestecul de sânge alb şi negru (aşa cum e şi în cazul lui) - miscegenaţia - încă nu era considerat un păcat de moarte.
Între 1942 şi 1948 William Faulkner n-a publicat nicio carte. Deşi a continuat să scrie, ceva decisiv se întâmplase cu lumea, cu editurile, cu el. Anii celui de-al Doilea Război Mondial aduseseră mai multe schimbări decât întreaga perioadă de după 1920. Se intrase într-o altă logică istorică, se scria şi se citea în alt fel decât până la începerea războiului. Deşi abia împlinise cincizeci de ani, scriitorul părea să aparţină trecutului îndepărtat. Prim-planul era acaparat de-un grup de scriitori tineri, carismatici, perfect adaptaţi necesităţilor momentului. J.D. Salinger, Saul Bellow, Norman Mailer ocupaseră deja poziţiile de onoare, iar Truman Capote, William Styron şi John Hawkes se pregăteau şi ei să dărâme ce mai rămăsese din reputaţia generaţiei anterioare.
Pierderea de vizibilitate era compensată - în cazul lui Faulkner - de-o ameţitoare serie de premii şi celebrări. Dar el nu-şi dorea onoruri. El dorea să facă bani. Spaima de bătrâneţe, sentimentul acut al extincţiei, insatisfacţiile profunde - de la cele morale la cele sexuale - l-au ţinut prizonierul unei nevroze fără sfârşit. Certurile din familie, iritarea faţă de stilul de viaţă pe care-l ducea ("trăia ca un parazit, profitând de largheţea unei edituri din New York" - Karl, R. Frederick, William Faulkner. American Writer, Ballantine Books, New York, 1989, p. 765), incapacitatea de a-şi juca onorabil rolul de tată şi soţ l-au aruncat, ca de obicei, în braţele alcoolului. Contractele neclare cu Hollywoodul în privinţa cărţii-scenariu A Fable nu contribuiau deloc la domolirea demonilor care-i măcinau nervii şi sănătatea.
Publicarea, în aprilie 1945, a antologiei comentate The Portable Faulkner a contribuit decisiv la "clasicizarea" scriitorului. Reevaluările pe scară largă, adoraţia unora din influenţii reprezentanţi ai New Criticism (Robert Penn Warren şi Cleanth Brooks), influenţa colosală asupra scriitorilor francezi ai momentului nu îi aduc, totuşi, liniştea necesară creaţiei. Se complace într-o viaţă aventuroasă, galopând nebuneşte la vânătoare, în încercarea de a scăpa de existenţa plicticoasă la care era condamnat. Un alt biograf vorbeşte despre "comportamentul de alcoolic" (Parini, Jay, One Matcheless Time. A Life of William Faulkner, HarperCollins Publishers, New York, 2004, p. 293), despre căutarea, cu orice preţ, a situaţiilor primejdioase. Un episod neplăcut - o involuntară jignire adusă cărţilor lui Hemingway - nu contribuie prea mult la atmosfera calmă în casa din Oxford. Dacă mai punem la socoteală dificultatea, lentoarea şi incoerenţa manuscrisului la care lucra în chinuri, A Fable, avem un tablou sumbru şi o serie de "scenete" pe care nici chiar un actor mai dotat pentru mimarea fericirii decât Faulkner nu le-ar fi putut administra corespunzător.
Vara lui 1947, când împlineşte cincizeci de ani, agravează tot ceea ce părea a fi începutul de bătrâneţe al unui alcoolic. Obsesia banilor - necesari mereu, dar care nu i-au lipsit niciodată chiar cu totul - e mai degrabă o componentă psihologică a unei personalităţi ce visa la stabilitate şi predictibilitate, dar care făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a submina precarele puncte de sprijin. Această obsesie "trebuie privită ca măsura fluctuaţiei sentimentelor de stabilitate, valoare şi sacrificiu în lume. N-a existat o relaţie tangibilă între felul în care-şi vedea Faulkner situaţia financiară şi felul în care era ea în realitate. Era doar un barometru al stărilor lui de spirit, o încercare de a-şi controla soarta în lume, o modalitate de a-şi apăra reputaţia, puterea lui, realitatea lui. De-o bună bucată de vreme nu mai scrisese nimic consistent, simţindu-se înlăturat, singur, neglijat (chiar dacă realitatea propriu-zisă nu corespundea acelor sentimente). Tot ce-l mai ţinea în poziţie de luptă era perspectiva banilor. Banii erau lucrul de care avea acum nevoie pentru a se simţi bine, întreg, important, plin de succes" (Ibidem, p. 296).
Nimic din ce-l înconjura nu-l împingea în această direcţie.
Fragment din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Polirom
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
