Povestea un regizor italian despre adolescenta lui din perioada 1944-1945. In acele vremuri tulburi, fusese nevoit sa ramana la Florenta, in casa bunicilor, deoarece intre timp frontul lasase in urma orasul Roma, unde locuia cu parintii. Si a inceput primul an de liceu la Florenta, unde profesorul de literatura i-a povestit despre un scriitor din secolul al XVIII-lea. "Si din curtoazie pentru el" - povestea regizorul -, "ma plimbam pe strada pe care umblase si poetul cu trei sute de ani in urma. Asa am descoperit ca arta era strada pe care mergeam".
In acelasi timp, un adolescent din Bucuresti sau Craiova ii descoperea pe soldatii rusi violentandu-i brutal existenta visatoare si aruncat mai apoi sub furcile caudine ale "originii sanatoase".
In acel timp, 1944-1945, era foamete si la Florenta, si la Bucuresti. In ambele zone era teatru de razboi si nesiguranta vietii de maine. Insa, la Florenta, chiar si cu pantalonii peticiti, te plimbai seara pe langa celebrul Dom, pe cand in Bucuresti, cu cel mai elegant pardesiu treceai pe langa o dugheana, pentru a te ascunde de atat de primitivul "davai ceas". Diferenta dintre cele doua lumi a simplificat-o un muncitor de la caile ferate italiene in 1993, care mi-a descris foarte degajat si convins adevarul in care credea: "Cand ies beat mort dintr-un restaurant si vreau sa ma pis, risc sa ma pis pe o capodopera, ceea ce dvs. cu greu puteti face in orasul dvs". El se referea la Venetia, iar eu veneam din Bucuresti.
Cu alte cuvinte, Italia sa zicem, poate sa decada in anumite momente istorice, sa fie foamete si lipsuri, dar oricat de greu i-ar fi, omul complex se poate plimba pe langa Scala si Dom, pe langa statuile lui Michelangelo. Este o chestiune de simbol, unde intr-adevar o masina de epoca se incadreaza in peisaj cu tot cu sofer si blonda de langa el pe cand, in peisajul valah, lipsit de consistenta urbanului civilizat, aceeasi masina cu sofer si amintitul accesoriu s-ar reduce la un moft milenar al chelului cu tichie de margaritar.
In nefericita noastra tara nu s-a lucrat filigranat pe fondul problemei, ci pe cel al anarhiei milenare si patriarhatului lenevos caruia i s-au adaugat forme rudimentare de civilizatie europeana. De aici falia istorica pe care varfurile noastre cu adevarat geniale o traiesc perpetuu ca pe o trauma, daca nu se pot salva intr-o alta cultura. Pentru ca o mare cultura este si o chestiune de continuitate. Pe cand in apus apar si acum ziare cu o vechime reala de o suta de ani de traseu fara sincope, in spatiul valah nu exista o asemenea reusita, deoarece marile noastre cotidiene au fost eliminate de comunisti. Au si ele o suta de ani de brand, sa zicem, dar nu exista continuitate; este o falsa cronologie.
In concluzie, ne lipsesc cei 700 de ani de acasa la scara istorica, adica undeva intre anii 1000 si 1700, cat timp Europa Orientala si Apuseana care, desi in confruntare, au reusit continuitatea culturala. Spatiile romanesti au intrat intr-o renastere culturala tarzie abia in secolul al XVIII-lea, pe un filon de compromis istoric, acela fanariot.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
