Aparent făcând parte dintr-un cu totul alt roman, în ianuarie 1673, tot în Anglia, Mary Carleton a fost executată prin spânzurare, iar scribul simte nevoia să dea câteva explicaţii despre acea "femeie fatală" şi despre rolul ei în viaţa Celui de Al Optzeci şi şaptelea. (Scribul, ca de obicei, nu se poate abţine să nu sublinieze cât de complicate au fost obstacolele ce au stat în calea devoalării vieţilor eroilor săi: pe Mary Carleton Cel Umil n-a cunoscut-o niciodată! Greutatea, simte nevoia scribul să se dea important, nu constă atât în a descoperi personajele din mulţimea nenumăratelor trupuri ce se perindă fără oprire prin faţa sa, ci de a înţelege ceea ce pare de neînţeles privit cu ochi obişnuiţi, cu mentalităţile altui timp. Iar cazul Mary Carleton constituie o pildă excelentă pentru această afirmaţie.)
De fapt, s-au întâlnit incognito doi autori amatori, dar de mare succes: unul care a scris viaţa şi aventurile colonelului Thomas Blood şi altul care a oferit o variantă personală vieţii celebrei Mary Carleton. Însă starea lor de spirit era diferită: după ce a aflat de sfârşitul cumplit al iubitei sale, fostul sir Andrew nu mai vedea alt rost al vieţii decât reînvierea unui scurt şi atât de drag trecut, prezentul fiindu-i în întregime indiferent, în vreme ce Smither, mai tânăr cu douăzeci de ani, dorea să-şi salveze pielea şi să înceapă o nouă viaţă în ţinuturile de peste mări. Mosley îşi spunea acum Pater Francis, călugăr benedictin, lăsase să-i crească barba şi devenise de nerecunoscut. În schimb, fostul secretar particular al lui Thomas Blood nu-şi schimbase înfăţişarea şi "monahul" l-a recunoscut, întrucât, până nu demult, nelipsit al protipendadei londoneze, făcuse cunoştinţă cu colonelul prin saloanele lumii bune, dar şi în particular. O vreme, cei doi au plănuit o mare afacere comună, prilej cu care au avut mai multe întrevederi în prezenţa lui Smither, omul de încredere al lui Blood.
Pater Francis le-a povestit că Thomas Blood îşi vedea de treburile lui, însă nu contenea să dea relaţii despre "tâlharii care au atentat la cele mai sfinte însemne ale coroanei britanice". Drept urmare, în contextul diferitelor alianţe împotriva Franţei între Anglia şi alte puteri - printre care şi Spania -, lui Mosley i se părea că nu era foarte înţelept pentru cei patru să încerce să traverseze peninsula iberică.
În contrapartidă, aceştia i-au adus o veste importantă lui sir Andrew: Mary Carleton nu a fost executată public, ci în curtea închisorii. Se zvonea că femeia, obişnuită să iasă din tot felul de încurcături, ar fi plătit paznicii şi gâdele şi că, la Tyburn, ar fi fost spânzurată o altă prizonieră în locul ei. Ulterior, ar fi părăsit Anglia şi ar fi dispărut cine ştie unde. Şi cine ştie sub ce nume…
Cel Umil, care nu se amesteca niciodată neîntrebat în discuţiile altora, îşi aminti de cumplita scenă a morţii mamei sale şi constată, din nou, că A Doua Marie a greşit fatal atunci când s-a opus atât de hotărât asasinilor ei. Şi ea ar fi avut destui bani pentru a-şi cumpăra viaţa, dar, desigur, fiul ei era încredinţat că mama sa n-ar fi acceptat niciodată să dea o sumă nemeritată unor netrebnici. Din păcate…
Iată şi continuarea întâlnirii dintre Lucas Smither şi Pater Francis, alias sir Andrew Mosley, în ceea ce-i priveşte pe Cei O Sută: grupul fostului secretar particular al colonelului Thomas Blood a ignorat sfatul şi s-a aventurat peste Pirinei, în drum spre teritoriile de peste mări, iar "călugărul" şi-a regăsit un scop în viaţă, la zvonul că Mary Carleton ar trăi şi s-ar afla undeva - cine ştie? -, poate nu departe de locurile unde se afla el însuşi.
Continuarea pentru Cei O Sută a constituit-o faptul că Al Optzeci şi şaptelea nu l-a însoţit mai departe pe Smither, ci, doar cu hainele de pe el şi cu bastonul contelui învelit în nişte cârpe murdare, a plecat în direcţie opusă, împreună cu călugărul benedictin.
Cum de a acceptat să plece Cel Umil din conacul-han, locul unde a avut traiul asigurat şi unde atâţia ani nu a fost ameninţat de niciun pericol? Cu trecerea timpului, poziţia sa a devenit tot mai joasă, şi asta nu numai pentru că, odată cu moartea Celei de A Doua Marie, şi filiala din Alsacia s-a emancipat, nemaivenind nimeni din Hanovra să-i ceară socoteală administratorului. Tânărul, purtându-se aşa cum se purta, nu mai impunea respect nimănui. După ce i-a trecut perioada de cădere totală, când şi-a pierdut şi ştiinţa vorbirii, în trupul său a apărut o altă fiinţă, una care nu mai amintea prin nimic de moştenitorul legitim al Hanului Diavolul Argintiu.
Anul 1674 nu numai că a fost un an cumplit de secetos, dar o molimă a unei boli necunoscute până atunci a omorât toate animalele din ţinut. ("Mai bine ne omora şi pe noi", se plângeau oamenii, "din ce să ne mai ducem zilele?") Aşa că, în ultimele zile, înainte de a-i cere cei trei drumeţi englezi administratorului să-l ia pe Cel Umil cu ei, pentru Al Optzeci şi şaptelea traiul asigurat a devenit istorie, el fiind ameninţat cu alungarea din stabiliment fiindcă, în condiţiile în care hrana era strict raţionalizată, el "nu-şi mai justifica mâncarea". Degeaba s-a străduit tânărul să ia asupră-i şi cele mai nesuferite munci, era limpede că, mai devreme ori mai târziu, ar fi trebuit să plece: localnicii au ajuns să fiarbă tot ce mai era cât de cât verde pe ogoarele pârjolite de arşiţa nesfârşită a acelei veri îngrozitoare, iar, când toamna a adus după ea şi inundaţii, regiunea a fost pe punctul de a se depopula cu totul - cei ce mai aveau cât de cât putere îşi luau lumea în cap, în timp ce bătrânii şi bolnavii mureau pe capete. De aceea a acceptat să plece Cel Umil din conacul-han, locul unde doar pe vremuri a avut traiul asigurat.
Din volumul în pregătire la Editura Curtea veche
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
