"Fiecare sa-si iubeasca natiunea si sa-si pastreze numele natiunii sale", afirma unul dintre locotenentii lui Milos Obrenovici, creatorul Serbiei moderne, dispunand astfel, in timpul unui recensamant, din ordinul superiorului sau, ca in scriptele autoritatilor sarbesti sa fie trecute intocmai nationalitatea si religia declarantilor.
Aceeasi generozitate romantica stapanea intreg spatiul balcanic in urma cu mai bine de un veac si jumatate: mandriile "nationale" nu dadusera inca in clocot, iar pasiunile marunte erau tinute inca in umbra de idealuri marete, intre care independenta fata de suzeranii din ce in ce mai prafuiti si mai corupti ai Inaltei Porti se afla in capul listei.
Alimentata de comuniunea de religie, aceasta generozitate a creat un anume mod propriu de a judeca lucrurile pentru popoarele din Balcani, la rascrucea dintre ev mediu si modernitate. Multimea de la "portile Orientului", asa pestrita cum era vazuta ea de calatorii Occidentului, descoperea cu pasiune la inceputul veacului al XIX-lea limba comuna a libertatii. O pasiune care a gasit largi ecouri, de la cancelariile diplomatice pana la sufletele poetilor, precum Byron.
Libertatea a fost primul jalon al drumului catre natiune. Nasterea natiunilor nu a insemnat insa doar trasarea unor granite pe harti; aceasta a fost punctul final al unui proces in care granitele s-au nascut in mintile oamenilor. Intre ele incapeau doar cei de un neam si de o credinta; fara sa fie explicit exclus, celalalt nu isi mai gasea decat un loc minor: natiunile au inventat, practic, si minoritatile. Balcanii nu au facut exceptie: vechea comuniune de credinta a ortodoxiei a fost repede sfaramata sub ruinele Imperiului Otoman, in a carui umbra se nascuse. In acest creuzet au inceput sa se nasca germenii ideologiilor nationale. Din nefericire, o jumatate de veac mai tarziu, acestea au cazut deseori in extreme alimentate de "istorii" autoreferentiale care de care mai glorioase, unde imaginea celuilalt figura doar pentru a scoate in evidenta propriile fapte de arme.
Exista o lunga traditie a delimitarii. In Evul Mediu, documentele epocii demonstreaza ca grupurile minoritare aveau autonomie si forme proprii de organizare, in schimbul unor servicii militare, sau, pe langa darile obisnuite, a unor prestatii cu caracter specific. Una dintre acestea, decurgand din ocupatia de baza a romanilor sud-dunareni, pastoritul, stipula ca fiecare proprietar de oi sa dea manastirilor apropiate cate doua piei de miel pe an, fara indoiala utilizate pentru confectionarea pergamentelor; se poate spune, astfel, ca o parte a istoriei medievale de pe teritoriul de astazi al Bulgariei si al Serbiei are "suport" romanesc.
Traditia s-a pastrat, fie sub dominatie otomana, fie habsburgica: autonomia minoritatilor a fost, in diferite grade si in functie de loc si epoca, respectata de autoritati. Dar vechile cutume au disparut treptat si modernitatea a sters diferentele. Ceilalti si-au pierdut puterea si institutiile proprii, chiar daca si-au pastrat limba, traditiile si obiceiurile. Istoria lor s-a mutat incet dincolo de frontiere, in tarile al caror nume il poarta, iar viata li s-a oranduit dupa regulile locului.
In istoriile nationale balcanice ale veacurilor al XIX-lea si al XX-lea, celalalt nu apare decat ca infrant, asupritor si uneori aliat. Din nefericire, granitele trasate in istoriografia romantica si postromantica intre noi si ceilalti (reinviata cu vigoare in anii national-comunismului in Iugoslavia, Bulgaria si Romania) au facut numeroase victime colaterale. Nu este vorba doar de "minoritatile" din interiorul teritoriilor nationale, ci si de cei de acelasi sange, care, prin arbitrarul joc al istoriei, au ramas in afara lor. Ce stie si cat a fost invatat un roman, de pilda, despre romanii din afara granitelor? Nu mai mult si nici mai putin decat un sarb sau un bulgar. Minoritatile natiunii care traiesc prin vecini sunt privite, mai degraba, ca fiind "altfel" - mai aproape de modul in care sunt priviti si judecati "ceilalti", decat cei din patrie. Sunt sortiti sa ramana intodeauna cei "de dincolo". Daca nu pur si simplu uitati, cum se intampla de cele mai multe ori, sau ajutati cu ostentatie, transformati in capital politic in tara ai caror minoritari peste granite se afla, ei raman la marginea istoriei propriei natiuni, ca si la a celei care ii gazduieste. Tocmai de aceea, minoritarii traiesc cu forta nostalgiei sentimentele nationale. Sortiti sa fie pe veci ceilalti, pentru ei nasterea natiunii a fost un sfarsit al istoriei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
