Toamna lui 2008 a fost unaploioasă…
Pe masa noastră se întindea ununivers variat, specific fiecăreia dintre noi.
Thèa avea ceaşca de ceai în faţă,mereu cu altă aromă, dar tocmai atunci de cireşe amare - şi Doamnecât de silă mi-era -, mapa transparentă prin care se vedea cursulde microeconomie, pătat pe margini de ploaie şi, ca întotdeauna,stătea comod, calmă, distrasă de propriile gânduri.
Rin abia terminase limonada -niciodată cu zahăr, miere sau orice altceva care ar fi putut-o facemai puţin amară - şi începuse să roadă paiul. Dădea nervoasă dinpicior şi punea din două în două minute mâna pe telefonul care sunainsistent. În scrumieră i se fumase deja singură ţigara în timp ceea se tot certa cu Luca prin mesaje. Venise toamna, implicitrăceala, iar teancul de şerveţele se ridica rapid pe lângăobiectele de pe masă. Întotdeauna puteai recunoaşte locul unde astat ea după şerveţelele mototolite.
Petra aruncase în grabă ţigările,geanta-plic, elasticul de păr şi nişte foi pe masă şi dispăruse.S-a întors de la baie cu părul mai răvăşit decât înainte, uşor ud -chiar şi aşa drept. Şi-a aprins sictirită o ţigară şi a desfăcutapa care o aştepta ca de obicei, aruncând dopul undeva pe lângăpicioarele Thèei. A tras trei fumuri până săizbucnească:
- Unde dracului eaia?
Deşi a ţipat, nimeni nu a întorscapul, erau acolo doar chelneriţele şi barmanul, obişnuiţi deja culimbajul nostru.
- AIA nu îşi găsea geantagri, le-am zis coborând scările.
Nu mi-era greu să îmi dau seama cefăcuseră până să vin, le cunoşteam fiecare obicei mărunt, fiecaregest, oricare gând. M-am aşezat lângă ele, fără să le pup pe obrajicum fac majoritatea fetelor. Rareori ne pupăm între noi, nu dinlipsă de afecţiune, ci din pură comoditate. Am ridicat un deget şiinstantaneu mi s-a aşezat în faţă paharul cu ceea ce speram sătreaca drept suc de portocale.
- Nu crezi că e cam devremepentru vodcă? m-a întrebat Rin, mai mult deranjată deatitudinea mea din ultimul timp decât indignată că beam atât dedevreme - toate, mai puţin Thèa, ne distrugeam săptămânal ovulelecu alcool.
- După ziua pe care am avut-o,aş putea spune că e chiar prea târziu.Unde mergem în searaasta?
- Ce ai paţit? mi-a zâmbitThèa, neatentă. Probabil ştia ce urmează să spun.
- Nimic, etoamnă…
Din boxe se auzea Emeric Imre -«Condamnare la toamnă». Petra fredona şi fuma agitată, trecându-şiîncontinuu mâna liberă prin păr.
- Mie dor de vară… a zis,luând o pauză de la lumea ei, mi-e dor de noi două şi deplimbările noastre şi de serile noastre şi de cafenelele aleaproaste.
- Te cred, i-am răspuns curespiraţia tăiată, apoi am golit paharul. Toamna e mereuseacă.
- Vorbiţi în numele vostru,ne-a zis Rin, care nu suporta căldura excesivă a verii.
- Frate, eu funcţionez pe bazarazelor solare, i-a zis Petra, stingând ţigara pe jumătatefumată - niciodată nu o fuma complet.
- Da, perfect de acord… Numai am niciun pic de energie în mine de cât s-a terminat vara.Şi casă schimb subiectul le-am întrebat din nou: «Unde mergem înseara asta?»
Toate trei şi-au dat sincron ochiipeste cap, cu o expresie care urla exasperată: "Nu iar".
Era octombrie, ploua, iar noizăceam leneşe pe canapea şi ne lipsea vara. "E toamnă, vara mea,e toamnă[1]..." şi zăceam şi nelipsea...
[...]
Suntem ultimele persoanenefericite din generaţia noastră. Şi asta pentru că ne distrugemreciproc. Ne deprimăm una pe alta. De ziua lui Rin, de exemplu,ne-am pus una în locul celeilalte şi ne-am criticat trei ore. Amzis cum am proceda noi şi ne-am desfiinţat orice decizie luată pânăatunci. De ce? Pentru că ne iubim. Pentru că suntem conştiente căsuntem mai mature, mai deştepte, mai culte, mai frumoase, mai, mai,mai... Fiecare grup e narcisist în felul lui, iar noi cu siguranţănu ne-am găsit vreodată vreo limită.
Probabil singurul lucru ce nedistinge de restul oamenilor cu care am intrat până acum în contacteste că avem un simţ fin când vine vorba de sentimente. Nu suntemcomune. Avem nevoie să ne creăm explozii ca să ne ţinem lumeaîntreagă. Avem nevoie de cutremure şi nu oricine ştie să leprovoace. În plus, suntem din ce în ce mai selective odată cegustăm dintr-un sentiment mai intens.
Nu căutăm un Johnny Depp sau unBill Gates, deşi eu una nu l-aş refuza pe Johnny. Nu e vorba depretenţii materiale sau fizice sau chiar psihice. Fiecare relaţieare chimia ei. Fiecare om interacţionează într-un fel cu un altul.Ne marcăm teritoriile cu feromoni şi căutăm disperaţi un miros caresă ne dea frecvenţa peste cap. Acea aromă, acea scânteie, aceaprivire expresivă care opreşte lumea în loc.
Evident că găsim totuşi cele mainepotrivite persoane de care să ne îndrăgostim. Şi, când o facem,suntem incontrolabile. Analize, planuri malefice, comploturi şi felde fel de şiretlicuri. Până la urmă cu ce altceva să ne ocupăm la19 ani?
Suntem psihologi, suntemdetectivi, suntem astrologi, suntem scăpate de la spitalul denebuni.
Studiem oamenii atent şi ne mulămdupă personalităţile lor. În izolatele cazuri în care întoarcemsituaţia în favoarea noastră, compensăm calitativ tot ce am ratatcantitativ, până la finalul care ne readuce la starea iniţială şine reduce la o tăcere tristă, bolnavă.
Simţim prea mult. Simţim preaintens. Ne implicăm, ne lăsăm iluziile să pună stăpânire pe noiapoi ne trezim cu buza umflată, dezamăgite şi depresive.
Niciodată nu luăm în considerareinstabilitatea vârstei. Nici complexitatea minţii umane. Nicifaptul cert că în momentul în care arătăm o urmă de ataşare devenimveriga slabă. Sentimentele îi sperie. Şi le dau posibilitatea să nemanipuleze.
Iar noi dramatizăm, pentru că astane face mai interesante. Pentru că poveştile noastre sunt unice. Pedracu' sunt. Nici asta nu e. E doar unul dintre miile de exemplecare pot vorbi despre ce înseamnă a simţi clipa, a iubi intens şi atrăi veşnic ca artişti, chiar şi din spatele unui birou, cât timpştim să fim.
Dar sunt atâţia oameni caretrăiesc fericiţi pentru că au descoperit că secretul stă în a temulţumi cu ce ai, a aprecia lucrurile mărunte şi bune din viaţata.
O facultate mişto. Un job care îţiplace. Să nu îi urăşti pe ai tăi. O copilărie genială. Adolescenţaca un vis. O seară cu fetele în pubul tău preferat. O cola rece, oţigară tare şi o carte bună.
Muse. Coldplay. Placebo.Radiohead. Pink Floyd. Muzică bună, pentru numele lui Dumnezeu! Cee mai frumos şi mai expresiv pe lumea asta decât muzica, ce estemai divin?
Sex ameţitor. Un joint înainte şidupă. Marea. Ah, marea...
Să iubeşti. Să iubeşti atât demult încât să rişti. Suferinţă şi îmbrăţişarea ta lipsită de frică.Pentru că durerea este amanta dragostei, vin mână în mână şistârnesc furtuni cărora merită să le supravieţuieşti.
Mulţi sunt fericiţi prin lucrurilesimple. Noi însă suntem ipocrite, dar nu pentru că nu am vrea săfim mereu fericite. Suntem încă mici. Încă nu am învăţat săapreciem lucrurile care contează. Încă le lăsăm umbrite dedezamăgirile noastre stupide.
Avem numai 19 ani, dar ne purtămde parcă am avea 35 şi am fi singure, frustrate, locuind într-ogarsonieră de la marginea oraşului şi având o slujbă care nelimitează. Avem o viaţă întreagă de griji înainte şi perioada pecare ar trebui să o trăim se pierde în analize repetate alemotivelor pentru care Noi nu ştim niciodată ce vrem, iar Ei nu neiubesc.
Din acelaşi motiv pentru care noinu îi iubim pe alţii. Lipsa scânteii, lipsa sincronizării, lipsavoinţei noastre de a ne lăsa iubite, lipsa curajului, lipsa şiniciodată calităţile. Pentru că accentul nu se pune pe ce avem, cipe ce nu.
Iar lucrurile chiar nu depind denoi. Greu de digerat.
Mi-am dat seama de ce suntem aşachiar toamna trecută, chiar după ziua lui Rin. Oricâte bunurimateriale, reuşite, orgasme şi mari iubiri am avea, suntemconştiente că mereu se poate mai bine, mai sus, mai intens, maifrumos, mai... Mult.
Şi nu suntem pregătite să acceptămcă infinitul nu e o noţiune palpabilă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
