Intalnire a lui Nichita Stanescu cu publicul la Biblioteca Municipala „Mihail Sadoveanu" din Bucuresti (in 1970). Poetul inainteaza timid prin multimea care il asteapta pe coridoare. Un necunoscut, surescitat de prezenta in imediata lui apropiere a unei celebritati, ii da un pumn prietenesc in piept:
– Va iubim! Va iubim!
Pe Nichita Stanescu il oripileaza familaritatea vulgara, dar se chinuieste sa zambeasca. Protesteaza la persoana a III-a:
– Va rugam, nu-l atingeti pe poet!
Poate ca acest episod are legatura cu urmatoarele versuri din poemul „Poetul ca si soldatul" (dintr-un volum aparut in 1972).
„Dar mai ales va conjur,/ nu puneti mana pe poet!/ Nu, nu puneti niciodata mana pe poet!// ...Decat numai atunci cand mana voastra/ este subtire ca raza/ Si numai asa mana voastra ar putea/ sa treaca prin el."
*
Nichita Stanescu in vizita la mine acasa (intr-un apartament de bloc din Constanta, in 1973) impreuna cu prietenul sau, Gheorghe Tomozei („printul Tom"), caruia tocmai i-au aparut doua carti: „Masinarii romantice" si „Muzeul ploii". Sunt prezenti si scriitori constanteni: Constantin Novac, Nicolae Motoc. Nichita Stanescu sarbatoreste succesul lui Gheorghe Tomozei, intonand un imn al invingatorului, pe care il compune pe masura ce il canta:
„Prietenul meu a invins,/ Ca si cum ar ninge,/ Ca si cum ar ninge..."
Ascultam cu totii, fermecati.
*
La Belgrad, in 1982. Nichita Stanescu este sarbatorit, la un restaurant din centrul orasului, de o mare multime de admiratori sarbi (unii dintre ei au invatat limba romana numai ca sa ii poata citi versurile), cu prilejul primirii Premiului „Cununa de aur" al Festivalului de Poezie de la Struga. Sunt si eu prezent. La un moment dat, un chelner ii aduce poetului un telefon cu un fir lung, spunandu-i ca il cauta cineva din Romania. Nichita Stanescu ridica receptorul:
– Da, Dora.
– ...
– Sunt cu prietenii.
–...
– Dar n-am baut nimic.
–...
– Nu vreau sa te superi, n-am baut.
Convorbirea se intrerupe. Nichita Stanescu aseaza trist telefonul in furca.
– Ce s-a intamplat, batrane? il intreaba Adam Puslojic. Te-a certat?
– Ca m-a certat - raspunde Nichita Stanescu, pe un un ton plangator nu-mi pare rau. Dar sa ma faca ea de ras pe liniile internationale...
*
Tot in 1982. Sunt, impreuna cu Domnita, acasa la poet, in locuinta sa din Piata Amzei. Nichita Stanescu are un picior in gips si, ori de cate ori trebuie sa noteze ceva, foloseste gipsul ca pagina de agenda.
Ne arata colectia de piulite de arama si, in continuare, colectia de fiare de calcat. La un moment dat comenteaza un meci de fotbal pierdut de Romania.
– Sunt suparat pe fotbal. Ca pedeapsa, m-am hotarat sa-i spun, timp de o luna, „botfal".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
