Seminarele de socialism ştiinţific erau foarte importante, ni se spusese că dacă nu luăm note convenabile la materia asta, putem uita de restul materiilor, de orice examen şi de o repartiţie ca lumea. Nu ştiu ce mă apucase să mă dau inteligentă, venise o asistentă tinerică, nu cu mult mai mare ca vârstă, cu ifose, ţâfnoasă, căuta să ne convingă cu argumente subţirele că în istorie există căderi totale, era vorba de legea negării negaţiei, m-am ridicat şi am contrazis-o, i-am spus că dezvoltarea se prezintă mereu ca o înlănţuire de negaţii dialectice, l-am citat şi pe Lenin, cu dialectica lucrurilor care creează dialectica ideilor şi nu invers, şi am mai spus că niciodată într-o societate nu poate cădea totul şi pot fi găsiţi germeni ai progresului, exact exemplul dumneaei mă ajuta să demonstrez contrariul, în al doilea război mondial, se dezvoltase tehnica militară, fapt negativ, dar asta a presupus dezvoltarea chimiei şi fizicii, fapt pozitiv, fireşte era o speculaţie, nu citisem asta nicăieri, mă gândisem cu mintea mea, era logic, mă dădeam mare, am văzut-o cum se strâmbă, mai ales când doi colegi mi-au întărit argumentaţia, unde ai citit dumneata aiureala asta, asta-i confuzie ideologică, nicăieri, am spus, păi, vezi, a tras ea concluzia, sigur că greşeam din moment ce nu citisem nicăieri, nici eu, nici ea, nici altcineva, iar după vreo două zile am fost chemată la o discuţie la biroul UTM, auziseră că am idei năstruşnice, dacă nu vreau să păţesc ceva, ar fi bine să mă liniştesc, atunci am înţeles că doar şi o simplă bănuială te putea nenoroci, n-am mai avut dorinţa de a-mi spune gândul nici măcar la seminarii. Mai ales că au urmat câteva săptămâni cumplite, tremuram toţi, fără să ştim cum se va sfârşi totul. Nu presimţisem nimic, nu avusesem nici măcar o vagă bănuială.
Izbucnise revoluţia din Ungaria, ştiam cam tot ce se întâmplă, unii ascultau posturile străine de radio şi Europa liberă, ne povesteau celorlalţi, alţii aveau rude în Ardeal şi aflaseră de la ele, se înflăcăraseră câţiva, vine schimbarea, spuneau, studenţii trebuie să pornească acţiunile de revoltă, după care vor veni masele, mai spuneau cu convingere, cei mai mulţi eram sceptici, nu lăsau organele de securitate situaţia din mână nici în ruptul capului şi aşa a şi fost. În câteva facultăţi apăruseră grupuri de acţiune locală, la ştiinţe juridice, la filologie, la medicină, la filosofie, la teatru, la istorie, nişte celule, de-abia ştiam de existenţa lor, sau când aflam, nu le luam în seamă, n-aveau nicio influenţă, n-aveau cum să schimbe ceva, dar umbla vorba în cămin, am auzit de ele şi aproape pe loc nu mai voiam să auzim, iar mai târziu, când ne şoptea vreunul că tipul cutare nu mai fusese văzut, fusese ridicat, parcă ne aminteam că legasem numele lui de ceva petrecut în octombrie şi noiembrie.
Dar până acolo, a fost o nebunie care nu se vedea din afară, nu se ştia nimic, la radio nu discutau despre Ungaria, ci doar de războiul abia izbucnit în Suez, dar pe noi ne teroriza, eu cel puţin eram terorizată, pentru că ştiam de acasă ce însemna să vină să te ridice când ţi-era lumea mai dragă. Umbla vorba mai târziu că printre studenţii bucureşteni protestele fuseseră parfum de roze, să fi văzut la Cluj, la Timişoara, aşa o fi fost, habar n-am, eu ştiu ce-am trăit.
Nu aflaserăm mare lucru, dar ceva tot aflaserăm şi mai târziu nu mai voiam să ne amintim nici măcar atâta. Se formase un grup de studenţi care voia să-l întrebe pe un şef din guvern, îl credeau mai deschis, cum de nu se schimbă nimic şi la noi în ţară după discursul lui Hruşciov, erau convinşi că neintervenţia armatei sovietice în primele zile ale revoluţiei de la Budapesta însemna o acceptare din partea lui Hruşciov a mişcării revendicative, băieţii ăia puseseră pe hârtie nişte întrebări, le răspândiseră printre noi şi-mi căzuseră şi mie în mână, mai ţin minte câteva: dacă regimurile din cele două ţări sunt identice şi internaţionalismul comunist este acceptat, de ce nu este retrocedată Basarabia, o provincie românească; de ce ţăranii sunt nevoiţi să facă coşciuge pentru copii din ulucele gardurilor, când România are o producţie însemnată de lemn; de ce se vinde pâinea pe cartelă într-o ţară agricolă; de ce nu există peşte pe piaţă şi mai erau şi altele de felul ăstora, toate economice, nicio problemă politică sau ideologică, fuseseră isteţi, sigur aşa cum le citisem eu, le citiseră şi băieţii de la securitate care mişunau printre noi, dar nu fusese nimeni ridicat, ceea ce le-a dat curaj organizatorilor.
Fireşte că n-a venit niciun şef să discute, nu-i băga nimeni în seamă, asta le-a dat apă la moară celor care voiau acţiuni mai energice şi curând s-au dat toate peste cap.
Au fost proteste la câteva cursuri politice, unii profesori au fost siliţi să plece de la catedră, tânăra cu ifose cu care mă înfruntasem n-a apărut nici ea vreo săptămână, deşi la orele ei nimeni nu protestase cu nimic, câţiva au început să discute despre Ungaria la şedinţele Asociaţiei Studenţilor şi când şefii acestora s-au împotrivit, foarte mulţi au pus aceeaşi întrebare: de ce să nu discutăm, vreţi să treacă evenimentele pe lângă noi, era clar că se cocea o bubă şi n-avea să dureze mult până să se spargă.
Se auzea de arestări printre studenţii de la Timişoara, dar zvonurile erau multe, nu prea le băgam în seamă. Şi pe urmă am aflat că se pregăteşte o manifestaţie, o adunare studenţească în Piaţa Universităţii, era 2 sau 3 noiembrie, o pregăteau cei de la filologie şi ştiinţe juridice, scriseseră pancarte şi manifeste cu revendicări, îndemnau populaţia să li se alăture, şi atunci au fost primele arestări şi n-am mai vrut să ştiu nimic. Chiar mi-era frică. Dar nu puteam să nu ştiu, se petreceau toate sub ochii mei.
La 4 noiembrie armata sovietică a început reprimarea la Budapesta. În noaptea de 4 spre 5 noiembrie, de parcă erau înţeleşi, au intrat în forţă şi ai noştri. Au oprit circulaţia în centrul oraşului, pe partea carosabilă din Piaţa Universităţii au apărut camioane cu soldaţi, îi vedeam sub prelate cum stau pe bănci cu armele în mâini, gata să intervină la ordin, alţi soldaţi intraseră în universitate, nu discuta unul cu tine, doar făceau semn să eliberezi locul mai repede, alţi soldaţi aşteptau pe străzile din jur şi când au venit zorile lui 5 noiembrie, când trebuia să fie manifestaţia, parcă eram sub asediu. Am mers la facultate, aveam cursuri, dar era închis şi mi-au cerut să mă întorc acasă mai repede. La întrările în piaţă erau miliţieni în civil şi profesori din facultate care îi notau pe toţi care treceau prin zonă, i-am văzut cu ochii mei înainte să intru în cămin. Apoi a venit cineva care ne-a cerut expres să nu ieşim în balcoane, nici măcar să nu stăm în dreptul ferestrelor, riscam să fim împuşcaţi, fetele au început să bocească, dar tot am văzut ce se întâmplă, priveam pe sub un colţ de perdea. Jos, în stradă, era agitaţie. Au fost curajoşi care văzuseră toate pregătirile, dar nu s-au oprit, au intrat în piaţă, deşi nu mai aveau nicio şansă de izbândă, au fost arestaţi sau dispersaţi. I-au bătut pe câţiva, vedeam de sus cum îi lovesc şi pe urmă îi aruncă în nişte maşini, mi s-a făcut rău, n-am mai putut privi.
Nu ştiu unde i-au dus, se auzea că sunt mai multe loturi, arestaţi la intervale de câteva săptămâni unii de alţii, au continuat arestările chiar şi în anul următor, dar luna decembrie a fost apăsătoare, ianuarie la fel, peste toate se suprapuneau exmatriculări, şedinţe, chemări la discuţii, ia spune mata ce ştii, ia aminteşte-ţi ce-a făcut cutare sau cutare. Sau ne strângeau pe neaşteptate pe toţi, membri sau nemembri UTM, să ne arătăm indignarea că au fost unii care au împroşcat cu noroi tineretul studios din România, care în marea lui majoritate era profund ataşat ideilor şi regimului comunist. Sau trebuia să-i demascăm pe organizatorii manifestaţiei, ni-i indicau, îi ştiau pe toţi, să cerem excluderea lor şi exmatricularea fără drept de reînscriere la vreo altă facultate, dar pe lângă organizatori nimereau şi indivizi complet inocenţi, doar cu vina că nu plăceau unuia sau altuia care-i turnaseră, vezi că şi cutare participa la discuţii, sau cutare avusese ideea cutare, sau scrisese manifeste sau trebuie să fi scris manifeste, avea un scris frumos, sigur au recurs la el, nu l-am văzut, dar sigur a făcut asta.
Peste noapte s-au înmulţit procesele de demascare, cu excluderi, am aflat mai târziu că unii au făcut ani de închisoare, pentru nimic, asta spun acum, atunci sunt sigură că tremuram, pricepusem că orice protest, de orice fel, e interpretabil şi te poate duce la puşcărie, pe cei despre care auzisem că au fost arestaţi nu-i cunoşteam, ştiam doar vreo doi de pe culoarele facultăţii. Mai târziu unii au ajuns oameni mari. Nu-mi cere să spun nume, nu le mai ţin minte, nici de-o parte, nici de alta, am vrut să uit, eram prea speriată, eram prea mică pentru monstrul care se prăvălea peste noi ca un munte. Nu voiam să fiu strivită.
Am avut şi noroc.
Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Tritonic
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
