Gratie unui semestru sabatic in cadrul Universitatii Columbia din Statele Unite, regizorul Andrei Serban a revenit in Romania dand curs unui mai vechi impuls, alimentat de intalnirile cu oameni de teatru din tara noastra. Incurajat de succesul workshop-ului din anul 2005 de la Cluj, regizorul a montat aici, in stagiunea 2006-2007, Purificare de Sarah Kane. In aceasta primavara, a realizat doua spectacole la Teatrul National (Don Juan in Soho de Patrick Marber si Rock'on'Roll de Tom Stoppard), unul la Teatrul Maghiar (Unchiul Vanea) si unul la Sibiu (Pescarusul).
- Cum va simtiti la Cluj?
- Dupa ce am plecat de la directia Teatrului National din Bucuresti, cu aproape 15 ani in urma, nu am mai revenit in Romania ca sa creez un spectacol. Nu aveam nici o motivatie; incercasem la National sa constitui o trupa care sa paseasca cu dreptul spre secolul XXI si vedeam ca, in ciuda eforturilor, colectivul ramanea adanc in trecut, iar sperantele deveneau din ce in ce mai goale in relatie cu planul meu iluzoriu. Am revenit dupa multi ani, luand contact cu publicul tanar, cu studentii, la diverse workshop-uri organizate la Arad, Piatra Neamt, Cluj sau la conferinte si discutii despre teatru. Cu aceste prilejuri, am vazut ca exista un interes foarte mare pentru ceea ce facem, pentru rolul nostru, pentru ce dorim sa transmitem publicului, pentru metodele, uneltele noastre de lucru, relatiile pe care le avem cu viata. Toate aceste conferinte si intalniri au fost pentru mine mai importante decat realizarea vreunui spectacol. La un moment dat, m-am intalnit cu Mihai Maniutiu si l-am intrebat: Unde lucrezi? Mi-a spus ca s-a decis sa nu mai monteze in Bucuresti, unde conditiile sunt din ce in ce mai dificile, actorii nu mai vin la repetitii pentru ca au radiouri, televiziuni, se duc la auditii pentru filme straine si unde realmente banul conteaza, iar directorii de teatre sunt din ce in ce mai putin interesati de calitate. Iata suficiente motive care m-au pus pe ganduri. Si mi-a mai spus Maniutiu ca de ceva timp lucreaza doar in provincie si se simte foarte bine acolo, pentru ca gaseste o atmosfera stimulativa pentru cercetare, pentru teatru. Cu prilejul workshop-ului de la Cluj, de acum doi ani, l-am intalnit si pe directorul Nationalului clujean, profesorul Ion Vartic, si am descoperit ca avem gusturi si interese comune. Deci am castigat dintr-o data doi prieteni, ambii generosi in a ma sustine. Ei m-au invitat sa lucrez aici. Evident ca este greu sa inviti un alt regizor sa monteze, dar Mihai a facut-o fara sa simt niciun moment ca invadez teritoriul lui sau ca intru cu el intr-o competitie. Si asta mi-a placut foarte mult. Rezultatul? Am montat Purificare, o piesa extrem de dificila si despre care stiam ca se adreseaza unui public special, mai ales tanar. Am colaborat cu o echipa de actori tineri ai teatrului clujean, cu care am format o adevarata familie, lucrand extrem de concentrat, de intim, de sincer, de deschis. Ceea ce acestia au facut a fost un fel de expunere, nu numai fizica, dar si emotionala, intr-o situatie teatrala extrem de provocatoare.
- Premiile obtinute cu acest spectacol v-au facut sa reveniti in Romania?
- Nu. Nu premiile ma intereseaza. Am revenit pentru ca s-a intamplat sa-mi gasesc un interval de timp liber. Aveam un proiect la Moscova care nu s-a mai realizat si, desi vestea a venit foarte tarziu, l-am intrebat pe Doru Vartic, pe care il invitasem impreuna cu actorii Purificarii la premiera mea cu opera Manon la Viena, daca am putea continua impreuna... Clujenii au facut un efort considerabil ca sa gaseasca resursele de a monta un spectacol in conditii bugetare modeste. Asa am ajuns la Don Juan in Soho de Patrick Marber, versiune moderna a textului lui Moliere, o piesa excelenta, de care aflasem de la Peter Brook, pe cand ma gaseam la Paris. Limbajul piesei este destul de picant, usor acceptat in teatrul englez contemporan, dar, ca si in Purificare, mai greu de receptat pentru publicul romanesc.
- Cum explicati aceasta reactie?
- La Londra, la una dintre scenele din Purificare, atunci cand baiatul mananca ciocolata, se rade in hohote de absurdul situatiei, ca la un vodevil absurd. Ei bine, in Romania, reactia publicului este exact inversa... Si, intr-un fel, este si normal sa se intample asa, deoarece ne aflam intr-o tara care a iesit de curand dintr-un sistem de teroare, iar oamenii nu au inca sentimentul libertatii totale fata de ceea ce inseamna dictatura, violenta, comparativ cu Anglia, unde democratia functioneaza de sute de ani. E adevarat, in piesa este foarte multa violenta. Dar aceasta violenta isi are rostul ei, pentru a se ajunge la finalul care lumineaza sensul intregii montari. Pe de alta parte, publicul romanesc sufera de o falsa pudoare. Desi pe strada se aude un dictionar sofisticat de expresii pornografice de cel mai oribil grad, pe scena ne aflam pe altarul artei, iar acesta este... pudic. In Anglia, pe scena se vorbeste la fel ca pe strada si toata lumea priveste asta ca pe un fapt de viata. Dar exista o morala in spatele acestei asa-zise grosolanii de pe scena. Avem in fata barometrul vietii noastre, iar pe scena avem oglinda ei si ne intrebam: asa vrem sa traim? La nivel gregar, primitiv? Sau poate ni se va face putin teama sa traim asa, sa ne vedem cum suntem? Daca ne recunoastem ca suntem si noi la fel ca personajele piesei...? De obicei insa nu ne recunoastem... In Romania, noi nu suntem ca ei, ei sunt altii, noi suntem bine...
- Ce ati mai lucrat la Cluj in acest interval?
- Intre timp, am inceput sa lucrez la Rock'on'Roll de Tom Stoppard, piesa scrisa recent, in care este vorba despre muzica rock, despre disidenta si caderea comunismului in Cehoslovacia, ca si in toate tarile din Est; o piesa adanc umana, emotionanta. Impreuna cu colega si colaboratoarea mea Daniela Dima, am montat initial un spectacol-lectura cu actori clujeni care, in majoritatea lor, nu fusesera distribuiti in Purificare. Asa am descoperit un alt colectiv de actori, si tineri, si mai in varsta, dintre care unii nu jucasera de mult timp si care m-au uimit prin talent, interes pentru teatru si disponibilitate pentru efort. De aceea, spectacolul-lectura a devenit un spectacol integral, care a avut premiera la sfarsitul lunii iunie. Trebuie deci sa recunosc ca orasul Cluj a devenit familia mea de vara, pentru ca si vara trecuta, si vara asta am stat mult aici. Si sper un singur lucru: ca acolo, sus, cei care au banii, poate Ministerul Culturii, sa se gandeasca si la acest factor din ce in ce mai putin important in viata Romaniei care se numeste teatru si sa-l incurajeze financiar, ca sa putem lucra pe viitor in conditii decente.
- Intentionati sa montati si un text al dramaturgiei originale?
- Nu am intentia sa pun in scena niciun text dramatic semnat de un autor roman. Dintr-un motiv foarte simplu: in literatura romana clasica, exceptie facand Caragiale, care ar merita jucat in actuala conjunctura politica nu in cheie comica, ci tragica, nu cred ca mai exista vreo piesa care ar putea fi montata astazi si care sa insemne ceva. La fel cum nu as putea pune in scena un Moliere (in afara, poate, de Avarul, pe care l-am montat la Comedia Franceza). Cat priveste piesele romanesti moderne, ma intreb cate reusesc sa atinga in plan poetic, liric, o dimensiune universal valabila si cate sunt scrise doar la nivelul momentului, aratandu-ne cat de rau este totul.
Interviu realizat de Radu Constantinescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
