Candva - Doamne, ce mult a trecut de atunci! - am fost colegi de banca. Eram copii si ne bucuram impreuna de nesfarsitele si uluitoarele miracole ale varstei.
Tin minte ca primele "carioci" la el le-am vazut. Ca si colile cerate de scris. Pe dreptunghiurile acelea imaculate si lucioase desenam personajele lui Walt Disney si insiruiam nume de fotbalisti sau de echipe. Caligrafiam cu grija, atenti la fiecare bucla sau linie, de parca dadeam examen la Arhitectura. Mai apoi, tot cu el, am pus la cale cele mai nastrusnice sotii in anii de liceu, cand eram nedespartiti. Glume si nazdravanii inocente, cum numai adolescenta este in stare sa nascoceasca, in cautarea propriei identitati. Sa fi fost prin clasa a X-a. Invatam dupa-amiaza si, la ultima ora, m-am apucat sa insailez versuri, bantuit de o muza cam palie, ratacita prin ungherele clasei. Memoria pastreaza inca la fel de proaspata, poezioara pentru care am obtinut doar opt la purtare si multe mustrari in cancelarie.
Din pacate, clopotelul a sunat inainte de vreme, lasand neterminata creatia mea literara. Pentru ca nu-si incheiase reprezentatia, neobositul dracusor m-a iscodit sa murdaresc cu creta alba partea de jos a bancilor, distractie la care colegul meu n-a ezitat sa-si aduca aportul nemijlocit, asa ca, pret de vreo ora, ne-am rupt buricele degetelor "pomadand" de zor nevinovatele obiecte de lemn. Dupa ce am terminat, am aruncat hartia cu mazgalelile lirice si am plecat spre casa, mandri de isprava noastra. A doua zi s-a produs deznodamantul scontat, mai putin consecintele in plan disciplinar. Colegii care invatau dimineata si-au "albit" fara sa stie uniformele si s-a starnit o harmalaie de nedescris, dar, dupa ce cineva a gasit versurile schioape si le-a predat directorului, intamplarea a devenit caz de consiliu profesoral si, ce mai tura-vura, am fost sanctionati exemplar. Ce a urmat este usor de imaginat. Personajele care apareau in mica "oda" erau dirigintele nostru si, respectiv, secretarul de partid al liceului. Ultimul m-a si atentionat ca nu voi putea face cariera scriind versuri de mana a cincea si confundand diavolii cu sfintii, sfat pentru care ii multumesc pe vecie.
Altadata, impreuna cu cativa colegi de clasa, am pus la cale o betie, al carei damf sinistru il simt si acum. Ne-am facut "manga", iar seara ne-am dus la liceu, unde aveam repetitie la cor. Participam la "Cantarea Romaniei" si fiecare colectiv de elevi trebuia sa se produca artistic. Cand am intrat in sala, le-am strambat nasul la toti, cu mirosul nostru de betivani statornici. Dirigintele, om cu simtul umorului, ne-a tinut doua ore in picioare si ne-a pus sa cantam intruna, pedepsindu-ne in felul acesta pentru aventura bahica. Capul imi vajaia cumplit, stomacul imi ajunsese la gat si, in jur, totul se invartea alandala. M-am jurat atunci sa nu ma mai imbat niciodata si pana azi am reusit sa-mi tin cuvantul. Si mai mult, marturisesc, nimic nu-mi repugna mai tare ca un om beat.
Ceea ce colegul meu de banca nu a reusit. Drumurile noastre s-au despartit, eu am plecat la Bucuresti, la facultate, iar el a ramas in Turnu, dupa mai multe incercari la Politehnica. L-am revazut de curand si m-am cutremurat; imaginea lui ma insoteste ca o naluca, ca o povara, desi nu am nici o vina in nenorocita lui metamorfoza. Un om terminat, imbatranit prematur, bataindu-se din toate incheieturile trupului imbibat cu alcool. Ne-am strans mainile si i-am simtit, in tremurul spasmodic, intreaga slabiciune. L-am intrebat ce mai face si abia a baiguit, cu pauze lungi si poticneli, un "Nu... mai... pot... de bine !". In putinele minute cat am stat cu el, atat a reusit sa spuna. Dintr-o persoana inteligenta si cu un farmec indiscutabil, colegul meu de banca a devenit o aratare nevolnica, esuata in alcool si abandonata de cei dragi. Cine il poate salva, intr-un oras in care si cei puternici o iau razna, in lipsa sperantei?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
