De asemenea, nu am avut nici sansa de a participa la spectacolele de muzica si poezie dinainte si de dupa de '89 sustinute de actorul Ion Caramitru si de pianistul Dan Grigore, formula imbogatita ulterior, printre cei mai constanti colaboratori fiind pianistul si compozitorul de jazz Johnny Raducanu.
De aceea, am fost bucuros atunci cand am avut ocazia de a asista la un spectacol de muzica si poezie prilejuit de inaugurarea unui pian de concert la Teatrul National din Bucuresti care avea sa adune pe aceeasi scena nu doar pe cei trei mari artisti pomeniti mai inainte, ci si pe soprana Angela Gheorghiu, una dintre marile voci ale lumii la ora actuala.
Pe langa faptul ca TNB are un nou pian de concert – un simplu obiect, e adevarat, dar care poate genera pe viitor intalniri artistice interesante –, m-a bucurat participarea Angelei Gheorghiu, care contribuie decisiv la destramarea unei „etichete" care i-a fost pe nedrept atribuita. Aceea de artist care canta in propria tara doar pe sume foarte mari de bani. Prezenta ei pe scena Nationalului a demonstrat contrariul si trebuie sa ne bucuram ca in acest fel si Angela Gheorghiu se alatura altor nume importante de artisti romani care fac cariere stralucite in strainatate si care spun "da" unor proiecte inteligente, care confera aparitiei lor o buna si prestigioasa expunere.
Nici din cuvantul de deschidere al directorului TNB, Ion Caramitru, si nici din ceea ce a urmat nu am inteles daca acest spectacol deschide sau nu o serie de evenimente similare. De asemenea – este o chestiune de gust, recunosc – lipsa unui program mi s-a parut neconfortabila. Factorul surpriza nu era pe deplin asumat de reteta spectacolului, chiar daca actul artistic al participantilor a avut un nivel deosebit. Cred ca as fi fost mai bucuros sa stiu din timp ca ma voi intalni cu anumite momente in interpretarea unor artisti precum Radu Beligan, Mihai Ungureanu, Gabriel Croitoru, Johnny Raducanu, Horatiu Malaele sau Victor Rebengiuc, toti mari specialisti ai spectacolului pe viu, stapani pe arta si talentul care le-a adus un urias succes de public de-a lungul anilor.
Simpla insiruire a acestor nume, face utila descrierea contextului particular al intregului eveniment. Pe de o parte aveam de a face, la modul obiectiv, cu o reteta destul de populara, in care, cu un anumit prilej (in cazul nostru un pian de concert cu un sunet de la care putem avea asteptari mai mari), sunt aduse in fata publicului vedete de valoare incontestabila ale culturii romane, totul fiind ambientat cu o scenografie minimala si nelipsitele lumini pe public aprinse pe timpul aplauzelor, marca inconfundabila a prezentei camerelor de filmat ale Televiziunii Romane. Este o procedura la care in lumea civilizata s-a renuntat de foarte multi ani, dar care va continua probabil sa ne deranjeze si la editia din acest an a Festivalului „George Enescu". Pe de alta parte, o astfel de reteta poate accede la nivelul ideii, ceea ce s-a si intamplat, din fericire, in spectacolul despre care vorbesc.
Prezenta Angelei Gheorghiu si a lui Dan Grigore a facut ca muzica sa fie regina balului, iar aparitiile lui Radu Beligan sa desavarseasca o seara de neuitat. In acelasi timp, am simtit acut faptul ca ideea de libertate spirituala care se degaja din colaborarea dintre Ion Caramitru si Dan Grigore nu putea fi compatibila cu realitatea oficiala a societatii noastre inainte de 1989.
Pe fondul unei actualitati culturale puse sub semnul imediat al perisabilului, incercam dupa 20 de ani de la acel moment sa rememoram o lume disparuta. Acest exercitiu ne arata ca intalnirea cu un mare artist reprezinta genul de experienta care se conserva cel mai bine in memoria noastra.
In cazul nostru, ocazia de a o pe vedea pe viu pe Angela Gheorghiu, cantand la apogeul fortei sale artistice, reprezinta cu adevarat o sansa.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
