Ziarul de Duminică

Convorbiri cu Octavian Paler

Convorbiri cu Octavian Paler
08.06.2007, 22:40 822

Cu putin inaintea despartirii sale de noi, Octavian Paler lucra impreuna cu criticul Daniel Cristea-Enache la un volum de convorbiri care doreau sa ofere o imagine-emblema a felului de a fi si de a gandi al celebrului scriitor. Printre temele in discutie, problemele si dilemele intelectualului din Est, traseul biografic al scriitorului, fascinatia lui pentru Don Quijote, singuratatea asumata a omului si a creatorului.
Volumul, intitulat chiar Convorbiri cu Octavian Paler, va aparea in curand la Editura Corint. Setul de intrebari pe care il reproducem in continuare va primi raspunsuri surprinzatoare, dramatice, memorabile: "Stimate domnule Octavian Paler, va fascineaza figura lui Don Quijote, eroul atat de putin 'eroic', in optica unei firi luptatoare, personajul care a ajuns, intr-un fel, sa-si detroneze autorul, printr-o faima la care putine alte creatii de hartie au putut sa ajunga. 'Donquijotesc', ca si 'hamletian' ori 'bovarism', s-a transformat intr-un substantiv comun, demarcand o arie tipologica si o atitudine fundamentala a omului. De ce credeti ca este atat de magnetica personalitatea lui Don Quijote? De ce publicul cititor, atat de atras, de obicei, de eroii puternici, vigurosi, invingatori, il urmareste cu rasuflarea taiata pe cavalerul morilor de vant? Este posibila identificarea noastra cu personajul lui Cervantes? Exista la un moment dat, in curgerea epica a capodoperei lui Cervantes, un moment de ruptura. Don Quijote se trezeste din iluzie si vorbeste, cu amaraciune, despre "ratacirile" sale. Cum interpretati acest punct de cotitura: ca pe o dezmeticire din iluzie sau ca pe o tradare a acesteia? Este mai important visul in care credem nesmintit sau realitatea care il preseaza pana la destramare? Care vi se pare a fi adevaratul, profundul Don Quijote: cel ce urmareste o iluzie (cu deplina puritate morala si seninatate imaginativa) sau cel ce o constientizeaza? Spuneati, la un moment dat, ca el este 'un om profund serios, hotarat sa creada in iluziile lui mai mult decat in realitate'. Daca este asa, va recunoasteti in figura si comportamentul cavalerului de la Mancha?" (Daniel Cristea-Enache)

5 iunie (2006)
Oho, cate probleme! Si ce probleme!
Sa le iau pe rand.

1. Sunteti, oare, chiar convins ca personalitatea lui Don Quijote este "magnetica" pentru lumea de azi? Sunteti sigur ca "publicul" (si nu ma refer doar la cel romanesc) "urmareste cu rasuflarea taiata pe cavalerul morilor de vant"? Eu nu cred. Ba chiar inclin sa presupun ca nouazeci si noua din o suta de persoane care pomenesc cu relativ aplomb de Don Quijote n-au citit cartea. Doar au auzit de ea. Au aflat din vreun film, nici acela vazut pana la capat, de ispravile lui Don Quijote ori le-a trecut pe la ureche ca e vorba de "o capodopera". Numai ca, evident, nimeni nu e dispus (de ce ar fi prost?) sa admita ca nu-l intereseaza "chestia" cu morile de vant ori ca nu are nicio parere despre "batranul ala caraghios care a luat-o razna". Va garantez ca si Gigi Becali ar avea ceva de zis despre Don Quijote daca ar fi intrebat.
Stiti si dumneavoastra, la fel de bine ca mine, ce autoritate drastica are celebritatea. Impune gusturi. Intimideaza dubiile si da sentinte care devin, ulterior, "mituri". Cine si-ar ingadui, azi, sa treaca neglijent prin fata "Giocondei" la Luvru? Eu am stat, candva, la panda pe Acropole. Voiam sa vad daca se gaseste vreun turist care sa spuna cu voce tare ca nu-i place Parthenonul, ca-l dezamageste. Ei bine, m-am lamurit ca toti cei care treceau de Propilee erau "pregatiti" sa se arate impresionati. Am vorbit in una dintre cartile mele, nu mai stiu in care, despre "dictatura celebritatii". Am si vazut-o la lucru. In Capela Medici din Florenta, unde se afla cele patru celebre sculpturi ale lui Michelangelo reprezentand Crepusculul, Ziua, Aurora si Noaptea, m-am tinut dupa un grup masiv de americani carora ghidul le dadea explicatii. Va rog sa ma credeti, ofereau un spectacol care merita vazut. Cand ghidul le-a lamurit turistilor americani ca Il Pensieroso e numit asa deoarece "personajul sta pe ganduri", toti au inteles subit "sensul" operei si au dat, aprobator, din cap.
Dar nici macar "dictatura celebritatii" nu poate bloca stupiditatea si confuziile in care se complace lumea de azi. Va marturisesc ca ma astept la orice dupa ce am urmarit ineptia televizata, importata la noi de TVR, sub denumirea, locala, de "Mari romani". Acum, nu mai sustin ca Romania e o tara "atipica". De ce ne-am considera asa? In Anglia, "publicul larg" a decis ca "marii englezi din toate timpurile" sunt, in primul rand, printesa Diana si fotbalistul Beckham. Bietul Shakespeare a ocupat (cu greu, probabil) unul dintre ultimele locuri in top. In Olanda "marele olandez" Crujff (o vedeta din fotbal) i-a surclasat, pur si simplu, pe Rembrandt si pe Van Gogh. Topul "marilor spanioli" nu-l cunosc, dar ma indoiesc ca Cervantes a avut o soarta mai buna decat Shakespeare in Anglia si decat Rembrandt in Olanda. Criza valorilor nu bantuie doar la portile Orientului, unde exista, cel putin, scuza ca totul e luat a la legere. Ea e, azi, "globalizata". Doar ca la noi criza ia forme grotesti. Sa recunoastem ca intre printesa Diana si Gigi Becali sunt unele diferente.
Fiindca vorbim de iluzii, eu, unul, nu mai am iluzii in privinta locului pe care il are (il mai are) idealismul in lumea de azi. De altfel, nici mori de vant nu mai exista decat ca relicve exotice aratate turistilor. Pe vremea lui Cervantes, cavalerii interesau, macar, ca personaje ridicole, care ii amuzau pe privitori. Azi, "timpul inseamna bani" si sunt alte gusturi. De ce l-ar urmari "cu rasuflarea taiata" contemporanii nostri pe Don Quijote? Zice el ceva, picant, despre "sex"? Vorbeste despre o Dulcinee cu care nu s-a culcat niciodata. Nici nu s-a apropiat de ea macar. E un "fraier", ar zice baietii "de gasca". Sau spune ceva despre gloria de a avea putere si bani? Rivalizeaza Don Quijote, prin aventurile lui, cu Codul lui Da Vinci? Va asigur ca "gloria de tip Don Quijote" n-ar satisface nici "vedetele" care se fandosesc prin televiziunile noastre.
Incat va inselati, cred eu, daca va inchipuiti ca dragostea cavalereasca mai e un subiect interesant intr-o vreme ahtiata de pornografie. Lumea vrea sa auda barfe deocheate, secrete de alcov, nu tiradele unui batran nu prea zdravan la minte care umbla dupa naluci. Ca sa folosesc o expresie la moda, Don Quijote nu face "rating". E doar celebru. Romanul lui Cervantes e "citat", nu "citit".

6 iunie

2. Ma intrebati daca ma recunosc in "figura si comportamentul cavalerului de la Mancha".
Primul impuls ar fi sa zic "Da". Si as avea si un argument. Ca sa ies din tonul plangaret al ultimelor mele carti, ca sa nu mai glosez pe tema batranetii si a bolilor mele, m-am apucat sa lucrez la o carte (e vorba de Calomnii mitologice) unde ma bazez pe o inclinatie a mea (cam masochista, poate) de a ma autodiscredita, la limita dintre "joc" si acele "adevaruri" care sunt prea grave pentru a fi spuse pe un ton serios: tin (v-am mai zis, am impresia) "conferinte" moliilor care-si fac numerele de balet prin camera mea de cate ori se plictisesc sa stea ascunse. Suna a lupta cu morile de vant, nu? Chiar daca mie imi lipseste un scutier.
Dar am promis sa fiu cat pot de sincer in dialogul nostru. Asa ca nu ma voi grabi cu un raspuns pozitiv.
Sa incep cu o amintire. Eram student si locuiam pe strada Tufelor, care nu figura pe atunci in perimetrul Bucurestiului. Oficial, Bucurestiul se termina la faimoasa bariera "Bacchus" din periferia cartierului Ferentari. Locuiam la "coana Veta", proprietara unei mici casute de chirpici, care-si inchiriase singura camera disponibila, ea si batranul Mosulet (sotul, adica) multumindu-se cu antreul. Eram trei ocupanti ai acelei odai, mare cam de sapte-opt metri patrati. Un cantaret de biserica, pe care-l poreclisem Truman, dupa numele presedintelui Americii din acea vreme, un functionar de la Regia Tutunului, Liviu, si eu. Noaptea ne foloseam de o lampa de gaz, intrucat strada Tufelor nu intrase, inca, in secolul XX. La lumina acelei lampi am citit prima oara capodopera lui Cervantes, avand grija sa nu-i supere lumina pe Truman si pe Liviu, mai ales ca nu tineam sa le dau explicatii de ce nu ma culcam si eu. Nu ne lega nimic serios, de fapt. Viata ne adunase, intamplator si provizoriu, in calitate de chiriasi ai coanei Veta. Dezvaluindu-le ce citeam si cu ce ganduri am ars gazul in lampa trei nopti pana tarziu, riscam sa stric relatiile obisnuite dintre noi, bazate pe alte temeiuri. Truman ne cerea, mie si lui Liviu, sa-l acoperim cu "milioanele" (erau ani de inflatie) obtinute atunci cand colinda cartierul cu preotul bisericii unde era cantaret. In schimb, lasa descuiat, cand pleca, geamantanul unde isi tinea prescurile.
Ce m-a atras, la Don Quijote, la prima lectura? Intrucat tin sa respect pariul sinceritatii, nu va voi spune nimic despre eventualele "emotii estetice". Ceea ce stiu cu certitudine este altceva. Treceam atunci printr-o criza: incercam sa-mi inving complexele, timiditatea si inhibitiile de introvertit, facand pe grozavul. Cautam sa ascund noaptea din mine (banuiesc ca toti introvertitii au o noapte interioara, prin care bajbaie si pe care o ascund de altii, deoarece nici ei nu stiu ce ascunde ea) prin bravade puerile. Amintiti-va ca am spart pahare in dinti la balurile studentesti! Si ca eram un virtuoz in "arta" de a azvarli un cutit, ca indienii, intr-o tinta, aflata la distanta, infigandu-l in ceva: un copac sau o scandura!
De fapt, voiam sa par un ins "tare", ca sa ascund groaza mea de ridicol! Nu suportam sa par caraghios. Nicio rusine nu ma inhiba mai mult. Teama ca, intr-o imprejurare sau alta, ma puteam face de ras ma bloca, ma paraliza. Pur si simplu, nu eram in stare s-o controlez. Asa ca "seriozitatea" lui Don Quijote m-a uimit si mi-a pus niste intrebari. Ce anume il ajuta pe Don Quijote sa nu se sinchiseasca de cei care radeau de el? Scranteala? Sau o credinta? Si ce credinta? Intemeiata pe ce?
Nu cred ca ma gandeam atunci la capacitatea de a pune iluziile mai presus de realitate. Nu eram nici foarte matur, desi aveam douazeci si doi de ani, nici nu ma preocupau, din cate imi amintesc, valorile si limitele idealismului. Ce incerc sa va spun e ca aventurile lui Don Quijote nu m-au amuzat! Nu m-au fermecat asalturile eroice ale cavalerului. Nici povestile lui. M-a impresionat calmul cu care ridicolul era dus la sublim. Calmul care nu putea fi nici al unui "nebun", nici al cuiva care "facea pe nebunul".
Poate, ar fi util sa va reamintesc ca vin dintr-o lume in care iluziile n-au jucat niciun rol. Prea apasati de grijile practice, "realiste", oamenii intre care am copilarit n-aveau timp de "aiureli". Aparut pe ulitele din Lisa, Don Quijote ar fi starnit, cel mult, o anumita neliniste. Poate, doar, copiii s-ar fi amuzat, tinandu-se dupa el, dar gata s-o ia la fuga daca "aratarea" s-ar fi intors spre ei. Cele doua dimensiuni care dau mister si profunzime spiritului spaniol, si anume gustul pentru tragic si gustul pentru utopie, erau necunoscute consatenilor mei. Incat nu eram pregatit, banuiesc, sa-mi pun probleme care sa ma duca spre concluzia ca unica mediocritate injustificabila e mediocritatea iluziilor. Aici nu incap scuze. Am gasit la Quijote, in schimb, o detasare, o indiferenta sau o forta de a ignora ridicolul care ma intriga. Am vazut in "seriozitatea" lui misterioasa, pe care nimeni n-a explicat-o (e "eroica", asa cum sustine Unamuno? e a unui "nebun patentat", cum sustine Ortega y Gasset?) un fel de model.
Dar nu e cam putin asta pentru "o pasiune"? ma veti intreba. Da, e cam "putin". Numai ca nu va pot da o explicatie mai buna pentru ceea ce a urmat. Foarte curand, pe strada Tufelor, la numarul 24, in casuta de chirpici a coanei Veta, s-a inchegat un vis: sa ajung in Spania si sa refac drumul lui Don Quijote.

7 iunie

Judecat acum la rece, "visul" de a reconstitui traseul lui Don Quijote era o aberatie. Eu n-aveam bani pentru a-mi plati in fiecare zi un loc in tramvaiul 8 care ma ducea din Ferentari in centru. De regula, ma suiam in tramvai doar la orele de maxima aglomeratie, cand puteam sa risc sa merg fara bilet. Altminteri, porneam pe jos, in mars fortat. Faceam cam o ora si ceva pana la Universitate. Cum sa-mi platesc un voiaj in Spania? Ganditi-va, apoi, ca asta se intampla prin '48, cand granitele se inchisesera. Admitand ca strangeam bani o iarna intreaga, mergand in fiecare noapte in Gara de Est pentru a cara lazi, as fi primit oare un pasaport?
O mica paranteza, ca sa pun si mai bine in lumina ridicolul "visului" meu bovaric, care intra, poate, si el in "cauzele" pasiunii mele pentru Don Quijote. Va informez ca, in afara de drumul Lisa-Bucuresti si retur, eu nu facusem pana la acea data decat doua "calatorii". Una in timpul liceului, cand seful Cailor Ferate, dl Orezeanu, al carui fiu invata la "Spiru Haret", a oferit clasei mele un vagon special pentru a ne duce sa vedem manastirile din Moldova. Si alta in vacanta de vara, dupa al doilea an de facultate, cand am fost si eu, pentru trei zile, cu alti colegi de la Litere si Istorie (imi amintesc ca aveam patul langa Dinu C. Giurascu), "brigadier" pe santierul Bumbesti-Livezeni (poate ati vazut vreun documentar cu "Hei-rup, spargem muntii in pumni!"). Trei zile doar, deoarece n-am suportat nici viata de tabara, nici "romantismul" care ne era insuflat. Cineva m-a sfatuit sa inghit creta si sa alerg o jumatate de ora, dupa care sa ma prezint la cabinetul medical si sa ma plang ca am probleme cu inima. Si asa am facut. Habar n-am daca doctorul a banuit ceva. Fapt e ca mi-a dat scutire medicala si am plecat a doua zi de pe santier, fara nicio remuscare.
Asadar, pe vremea cand eu studiam hartile Spaniei pentru a ma lamuri ce traseu a urmat Don Quijote ca sa puna la picioarele Dulcineii toate morile de vant intalnite in drum, eu aveam o reprezentare aproximativa si a Romaniei. Iar in ce priveste Europa, dispuneam de idei si mai vagi; care oscilau intre ce zisese Napoleon cand, tanar general, a pornit sa cucereasca Egiptul, ca "Europa e un musuroi de cartite", si amintirile tatalui meu din primul razboi mondial. Va e limpede, deci, ca "visul" meu legat de ruta lui Don Quijote a fost la fel de "serios" ca acela, mai vechi, de a ajunge la Polul Nord, pe urmele lui Nansen, sau ca acela (tot atat de "temeinic"!) de a gasi prin anticariatele din Bucuresti cartea regelui Solomon, Secretul secretelor, de care vorbesc legendele, dar pe care n-a vazut-o nimeni.
Ce-i drept, nu ma pot abtine sa dau glas unei parti mai putin modeste din mine. Elanurile mele ridicole nu demonstreaza, oare, ca aveam, totusi, unele afinitati cu Don Quijote? Aveam oroare de ridicol in public, dar in intimitate nu ezitam sa ma lansez in reverii caraghioase. Intrucat am meditat, va asigur, cu multa aplicare la ideea de a reface drumul lui Don Quijote! Aproape ma induioseaza gandul ca m-am putut lua in serios. Am avut, doar, grija sa nu ma demasc in fata nimanui.

8 iunie

Nu stiu cand am facut saltul spre ipoteza, in care mi-a placut din ce in ce mai mult sa ma instalez, ca as fi motivat, structural, sa vad in Don Quijote mai mult decat un personaj literar. Au contribuit la asta, am impresia, si defectul meu de a avea proaste relatii cu realitatea, nefiind dotat pentru o comunicare spontana si activa cu lumea din jur, si vanitatea de a semana cuiva deja celebru.
Azi, consimt ca am cochetat excesiv cu ideea "donquijotismului". N-am facut prea multe progrese in privinta groazei de ridicol. Si azi ma crispeaza teama ca ma pot face de ras, desi batranetea mi-a dat o alta perspectiva asupra vanitatilor. Nu cred nici ca sunt capabil de "mari" gesturi donquijotesti. Adevarul e ca toata viata mi-a fost mai usor sa "nu vreau" decat "sa vreau ceva". N-am vocatie de aventurier.
Mi-a devenit, insa, din ce in ce mai limpede diferenta dintre Don Quijote si "donquijotism". Asa ca, azi, pot sa spun linistit ca in postura de emul al lui Don Quijote (cum m-am socotit) n-am cum sa fiu decat un impostor. N-am iluzii atat de puternice, atat de sincere, incat sa le pot opune realitatii. Nu vad gradini in locul gunoaielor din Bucuresti sau castele pe Bulevardul Alexandru Ioan Cuza. Ma regasesc, in schimb, usor in ipostaza de individ care "donquijotizeaza".
Dupa parerea mea, "donquijotismul" a existat inainte de Don Quijote. N-a fost inventat de Cervantes. Doar ca nu avea un nume si nu era dus la limita superioara. In fapt, "donquijotismul" se opreste la jumatatea drumului dintre realitate si iluzii. Nu e capabil de un realism decis si nud, dar nici nu reuseste sa dea iluziilor o mai mare importanta decat realitatii.
Si mai e ceva. Imi citati, pe drept cuvant, afirmatia ca vad in Don Quijote "un om profund serios". Pe mine nu ma intereseaza daca eroul lui Cervantes era sau nu "un nebun patentat", cum zice Ortega y Gasset. Si nu ma intereseaza din doua pricini. 1). Daca accept ca Don Quijote era "un nebun patentat", cavalerul care se bate cu morile de vant devine o problema de psihiatrie. Trebuie s-o lamureasca medicii. Eu, care-i urmaresc ispravile, ma pot socoti un om sanatos, cu mintea normala. Deci pot sa ma amuz linistit. Personajul nu ma implica in niciun fel. Il consider bizar, simpatic, usor scrantit si atat. In orice caz, nu ma pune pe ganduri. 2). Daca nu accept ca e "nebun patentat", lucrurile se complica. Devine greu de explicat "punctul de cotitura" la care va referiti dumneavoastra. Don Quijote "facea pe nebunul" si, la un moment dat, a obosit, nu si-a mai putut juca rolul?
Eu prefer sa fiu de partea celor care vad in Don Quijote un "Christos spaniol". In felul lui, Don Quijote propune si el un fel de religie, chiar daca, in loc de doisprezece apostoli, e insotit numai de un scutier, convins ca stapanul lui il va face guvernator peste o insula. Religia intemeiata de Iisus se bazeaza pe "iubirea aproapelui" (adica tot un fel de iluzie). Cea propusa de Don Quijote se bazeaza pe "increderea in iluzii" (adica tot un fel de iubire). Acest batran care pare bun de dus la un azil rezolva, daca ne gandim bine, cea mai incalcita problema a filosofiei: rostul vietii. Noi, care nu dispunem de harul lui, de a considera iluziile unica realitate, nu putem evita, mai ales spre batranete, teama de zadarnicie si gandul ca bajbaim in absurd. Or, pentru Don Quijote nu exista nici desertaciune, nici absurd! El are un scop precis, de la care nu se abate, oricat ar rade ceilalti de el. De fapt, acest batran caraghios ne invata, daca nu ne repezim sa ne amuzam de forma in care o face, ca esential in viata e sa ai o convingere. Fie ea si ridicola pentru altii. Ori nebazata pe nimic. E o minciuna, oare, lumea in care traieste Don Quijote? Pentru noi e o minciuna. Pentru el, insa, e un adevar. Si ce e adevarul? Nu e adevarul si la fel de nesigur, si la fel de necesar ca Dumnezeu? Va dati seama ce ar insemna sa fie luata "ca adevar" ideea lui Nietzsche ca "Dumnezeu a murit"? Duhoarea metafizica raspandita de cadavrul lui Dumnezeu ar face viata irespirabila. Pentru mine, Matisse, care raspunde intrebarii "Credeti in Dumnezeu?" prin "Da, cand pictez", nu e foarte departe de Don Quijote. La fel, Gauguin cand pleaca la Tropice intorcand spatele Parisului. Iar atunci cand, incercand sa se sinucida cu arsenic, Gauguin zice "Ce aventura nebuna, urata si trista e calatoria mea in Tahiti", nu procedeaza, oare, ca Don Quijote cand se "dezmeticeste"? Si amintiti-va ca si Christos pe cruce se intreaba: "Doamne, de ce m-ai parasit?".

3. Bineinteles, pentru mine, "adevaratul, profundul Quijote" e cel care ne sugereaza ca important ar fi sa ne straduim pana la capat. Daca putem. Daca avem resurse. Daca ajungem sa credem ca nu "masura" ne poate scoate din mediocritate, ci harul (cine-l are!) de a dori, de a visa, de a iubi "fara masura". "Nebuneste", adica, dar asta n-are legatura cu psihiatria.
Eu nu m-as putea lauda ca am facut ceva "nebunesc". Ma aflu, insa, printre purtatorii de "donquijotism" care se strecoara cum pot in lumea noastra pragmatica, unde unica valoare certa e banul. O dovedesc si prin seriozitatea cu care "conferentiez" moliilor, desi am depasit demult varsta lui Don Quijote, cea la care batranii pot fi ridicoli cu riscuri mai mici.

Fragmente din volumul Convorbiri cu Octavian Paler, in curs de aparitie la Editura Corint


Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO