Intrebata de un reporter ce sunt extraterestrii, Gloria (pare-mi-se), fata cea mare a Ritei Muresan, a raspuns superb: "Extraterestrii sunt niste fiinte care nu exista".
Cuvintele carliontatei de cativa anisori, potrivite intr-un fel de care numai picii sunt in stare, au definit de fapt copilaria. Caci, uneori, am impresia ca, asemenea extraterestrilor, copilaria e un miracol care nu exista. O fulguratie si atat. O amintire in care nu mai incapem. O explicatie pentru ceea ce n-am ajuns si ne-am dorit sa fim. Sau pentru reusita pe care o vrem impartita cu lumea intreaga. Dar nu din generozitate, ci din mandrie! De cele mai multe ori, copilaria e doar o fotografie, din care ne priveste un prichindel fericit sau imbufnat. Oare cum vor fi stiut oamenii, inainte de inventarea fotografiei, ca au fost si ei copii? Din relatarile apropiatilor, desigur, relatari aproximative si pline de retusuri. Cert este ca oamenii acelor vremuri nu aveau decat prezent si asta ii ferea, banuiesc, de doruri vestejitoare.
Copilaria mea s-a strans in putine fotografii si toate alb-negru. Curios, dar nu zambesc in niciuna. Am o sobrietate de individ matur, posac, deloc usoara, de care n-am scapat pana azi. Intr-una chiar plang. Langa mine se afla barbatul al carui nume il port si cred ca asta e motivul stingherelii mele lacramoase. Si-a rupt din viata-i esuata cat sa pozeze de doua ori si apoi a dezertat. Definitiv. Cand l-am cautat, spre treizeci de ani ai mei, nu mai avea nimic comun cu insul din pozele inceputului meu de destin. Alcoolul il imbatranise si-i subrezise sanatatea. Stateam de vorba cu un strain de la care mi-au ramas un nume ciudat (apropo, una dintre legendele romanilor se numeste "Nazat"!) si doua fotografii parca trucate. S-a stins devreme si singur. Nu-i puteam schimba alegerea si nici n-aveam chef sa-l mint, prefacandu-ma. In fata mortii, oamenii trebuie ajutati sa-si inteleaga greselile, pentru ca la negocierea de pe malul Styxului sa n-aiba pretentii exagerate. Oricum, alesese peste vrerea mea, in urma cu patruzeci de ani.
In alta fotografie ma uit in obiectiv cu tristete incruntata si nu stiu de ce. E iarna, o iarna dobrogeana, geroasa si aspra. Sunt imbracat gros, cu fularul innodat in jurul gatului si pe cap am o caciulita ce-mi da un aer de pui de tatar. In jur e zapada, o zapada gloduroasa, si-un soare cu dinti imi arunca umbra pe neaua maculata. Tin in mana o coaja de paine si, de frig, mi-am strans degetele. Expresia aceea de incruntare, scrutatoare, o am inca, n-am pierdut-o!
Primi pasi i-am facut, daca e sa cred fotografiile, in vara. Se vede ca e vara, deoarece sunt descult, copacii au frunzarul des si-un card de boboci de rata se vantura nepasator pe cararea marginita de buruieni inalte. O mogaldeata cu picioarele goale si aceeasi incruntare preocupata.
In 1968 eram tot descult, dar pe linia Islazului, intre alti copii, toti desculti si nedeprinsi cu zambetul. Ne zgaim, printre strambaturi, la aparatul de fotografiat, suparati de intreruperea jocului de care nu ne saturam pana seara.
Ultima fotografie din copilarie e cu colegul de banca din clasa a opta. Un tigan blajin, in uniforma aproape scolara si cu o sapca aproximativa peste tunsoarea neregulamentara. L-am ajutat sa termine cursurile primare, iar el, drept recunostinta, mi-a oferit o prietenie sincera si duioasa. (In prima mea permisie soldateasca, in martie 1981, l-am reintalnit in oras. De bucurie, Curt Gheorghe, asa il chema, mi-a daruit un buchet mare de ghiocei si intreaga lui recunostinta. Gest de neuitat, intr-o vreme a idealurilor curate si dezinteresate.)
"De unde sunt? Sunt din copilaria mea. Sunt din copilaria mea, la fel cum sunt dintr-o tara", scrie Saint Exupery. De unde sunt eu? Sunt din fotografiile astea, spre care ma-ntorc, deseori, cu nostalgica emotie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
