M-am trezit în avionul către Torino aproape împotriva voinţei mele. Mi se întâmplă de la o vreme să fac lucruri care nu-mi plac defel, doar cu gândul c-o să am linişte. Chiar nu-mi pasă că trec drept papă lapte, obţin răgazul să mă gândesc la ale mele. Sigur e un atribut al vârstei, mă păcălesc şi-i zic înţelepciune, când eram mai tânăr nu cedam în faţa insistenţelor şi lacrimilor niciunei femei şi probabil am pierdut mult, după ce-mi ieşiseră vorbe că sunt neînduplecat femeile începuseră să se ferească de mine. Acum chiar nu-mi mai pasă ce se spune. Îmi e suficient să ştiu în sinea mea că nu s-a schimbat nimic.
Urma să iau parte la Salonul Internaţional de Carte, ediţia a XXVI-a, 2013, unde se lansa traducerea în italiană a unuia dintre romanele mele. Asta era partea plăcută a lucrurilor. Partea neplăcută mi-o dădea convingerea că voi fi obligat să particip la conferinţe şi discuţii în care să lămuresc ce-am vrut să spun în carte. Detest asta. Am scris-o, i-am dat drumul în lume, are destinul ei, oricare ar fi el, nu mai e nevoie să explic ce-am vrut să spun. Nu înseamnă că am şi dreptate, dar mi s-a părut mereu aiurea să mă explic, de asta există critici literari pe lume şi servicii de promovare şi marketing.
Nu m-aş fi aflat în avion dacă n-ar fi insistat nevastă-mea. Sunt căsătorit de când mă ştiu, aproape am uitat numărul anilor. Nu ştiu dacă asta sună bine sau rău. Pentru mine încă sună bine. Are cel mai ciudat nume din lume, Elodia. Când a izbucnit povestea cu avocata dispărută şi probabil ciopârţită de soţul ei poliţist, era mândră că o întreba lumea ce crede despre cazul tizei, deşi nu e nici avocată, nici ziaristă, nici rudă cu celebra dispărută. N-avea nicio competenţă în afară de nume. De fapt, pe Elodia mea o cheamă Eloisa, dar îl socotise un nume prea romantic şi-şi zisese Elodia.
E faptul prin care se remarcă, în afară că e pur şi simplu înnebunită de banii pe care-i câştig. Adică destul, din două slujbe bine plătite cărora nu numai că le fac faţă, şi sper să se-ntâmple asta încă zece, cincisprezece ani, până ies la pensie, dar îmi lasă şi timp să scriu câte cărţi vreau, deşi nu câştig un sfanţ din cărţi. O fac doar pentru că-mi place. Observ de ani buni cât de repede se golesc conturile mele din bancă şi simultan cum se umple garderoba cu haine femeieşti nefolosite ori îmbrăcate o dată la multe luni, când mai sunt scoase din cutiile de carton ca nişte cufere în care zac împăturite pe sezoane. Sunt vreo cincisprezece cufere aşezate unele peste altele într-o debara cât un dormitor, cu rafturi de jos până sus pe unul dintre pereţi pentru perechile de pantofi de toate culorile şi formele. Parcă ar fi Imelda Marcos. Nu iese o dată în oraş ori la vreo sindrofie să nu poarte pe ea câteva milioane vechi în haine şi bijuterii şi nu mă îndoiesc că ochii cunoscători care o privesc apreciază. Uneori mai dăruieşte din hainele care-o sufocă, dar mai adesea preferă să le păstreze, moda revine şi ea vrea să fie la modă, mereu ultimul răcnet, nu e blestem mai mare pentru o femeie. Sau poate o binefacere?
Culmea este că e atât de frumoasă, o femeie coaptă, la cumpăna dintre vârste, că ar fi minunată în orice s-ar îmbrăca, chiar şi-n zdrenţe. Mereu am fost uluit să constat că, spre deosebire de alte femei, n-a recurs niciodată la bisturiu să-şi remodeleze nasul, sânii, fesele, blondul ei nu e oxigenat, onduleurile impecabile sunt naturale, mare noroc.
Nu face mai nimic toată ziua, deşi are o slujbă, o sinecură găsită de tăticul ei, mare mahăr în fostul regim comunist şi mare industriaş în noul regim capitalist. Nimănui nu-i pasă că şade doar de vorbă, navighează pe internet, bârfeşte pe contul de facebook pe care şi l-a deschis printre primele, să fie în rândul lumii moderne, răsfoieşte revistuţe glossy şi bea cafea după cafea, mă şi mir că nu i se revoltă ficatul. Toată ziua bună ziua, îndată ce-şi încheie programul de patru, cinci ore de lucru de mântuială, e în vizite, primeşte rareori acasă pe cineva, susţine că n-are spaţiul necesar, deşi locuim într-o hardughie pentru două familii cel puţin. Nu i-am spus niciodată că e zgârcită şi nu vrea să ofere nimănui nimic, aş greşi, fireşte, nu-i zgârcită din moment ce îşi invită prietenele la restaurant, e mai degrabă leneşă, comodă, n-ar pregăti un sandviş pentru minunatele ei surate pe care tot zice că le adoră şi-i seamănă de parcă i-ar fi gemene. Ar putea comanda unei firme de catering şi să se scutească de bătăi de cap, au apărut ca ciupercile, dar şi atunci ar fi nevoită să strângă după ele. Preferă să născocească pretexte şi să umble din casă în casă. Sau nu sunt eu în stare să înţeleg. Multe nu înţeleg. De pildă, de ce e înnebunită după bani, are câţi vrea.
Sau de ce e înnebunită după sindrofii de orice fel. Mi-ar plăcea să trăiesc într-un cerc restrâns, dar ea suferă dacă lipseşte de la vreo petrecere, mai ales din lumea scriitorilor. Mi-am limitat relaţiile sociale la câţiva dintre vechii colegi de facultate, cei mai mulţi blazaţi, frustraţi că n-au reuşit în viaţă, mă invidiază fără motiv, dar îmi sunt dragi, îmi place să stau cu ei la un pahar de vin, să discutăm despre nebunia vieţii. Eloisa nu poate suferi discuţiile astea, a fost de faţă de vreo două ori, s-a plictisit cumplit, nu încetează să-mi spună că-mi pierd vremea cu rataţii mei, ar fi mulţumită să nu-i mai văd. Mă întristează. Dar e unul dintre lucrurile la care nu cedez. Contracarează cu sindrofiile scriitorilor, cenacluri, lansări de carte, workshopuri, conferinţe, premiere, primesc zeci de invitaţii săptămânal, nici nu ştiu câte sunt, ea se ocupă de corespondenţa mea, chiar şi de cea electronică, spune c-o face ca să-mi uşureze munca. Şi mă trezesc târât peste tot, zile la rând, e nelipsită la braţul meu, îi place să fie oriunde centrul atenţiei, e de-a dreptul fericită, strălucitoare de fiecare dată, roiesc în jurul ei o mulţime de spilcuiţi cărora le curg balele, ar fute-o acolo, pe loc, dar ea nu răspunde avansurilor decât cât să-i întărâte. Mă distrează. Sau cred că nu le răspunde decât atât, nu i-am controlat niciodată agenda, n-am întrebat-o unde se duce.
Eu scriu. E bucuroasă că scriu şi-mi spune că pleacă de-acasă doar să mă lase să mă desfăşor. Ar trebui s-o ador. Dar ştiu că ceva nu e cum ar trebui. Mă gândesc că cei mai mulţi care mă tot văd sunt convinşi că nu m-am mai săturat de promovare şi o bag pe ea la înaintare. Greşit! Greşit! Greşit! Detest sindrofiile.
Cu toate astea, trăiesc cu ea de cincisprezece ani şi sigur o iubesc, nu doar când se gudură şi mă dorlotează, convinsă că nimeni pe lume n-ar face pentru mine cât face ea. O iubesc mai ales în pat. E grozavă, n-am întâlnit femeie ca ea. Sunt subjugat, prins, obsedat, pierdut, înlănţuit, captivat, rob, uit de mine. Ştie şi profită. Sunt un prost, dar nu mă pot schimba. Mă îmbrăţişează când ies din ea, de-abia îmi trag respiraţia, ameţit şi epuizat, şi primul lucru pe care mi-l spune invariabil este că sunt un bărbat nemaipomenit şi că aş fi şi mai nemaipomenit dacă m-aş apuca de scris încă un roman. Sau să-l termin odată pe cel început şi la care lâncezesc prea mult. Aşa am ajuns să scriu carte după carte. De parcă ar fi ouă. Nu s-a mulţumit cu una pe an, am trecut la două, acum vrea mai multe. Cum a putut Simenon şi tu să nu poţi? îmi zice. O să-mi crape capul într-o bună zi.
Cu atâta amor ar fi trebuit să apară demult şi copiii, n-au apărut, nu discutăm despre asta, nu ştiu a cui e vina, simt că e un subiect dureros pentru ea, m-am convins când şi-a luat o pisică, doarme la picioarele ei, nu o dată mă zgârie când mă trezesc noaptea şi-o îmbrăţişez pe Eloisa. E singurul moment în care Eloisa o alungă, înainte să mi se ofere şi să toarcă ea în braţele mele, chiar şi adormită.
Şi mai face un lucru care mă amuţeşte. Când mă vede că scriu la biroul meu din bibliotecă, vine uneori neauzită pe covorul în care i se afundă tălpile, cu o tăviţă cu cafea aburindă, sau alteori mă îmbrăţişează pe după umeri şi îngenunchează lângă scaunul meu, cu bărbia pe genunchii mei care încep deja să tremure aşteptând să aud ce mai auzisem, nu-mi venea să cred şi în continuare nu-mi vine să cred,
eşti toată lumea mea,
atunci devin o cârpă, sigur ajung cu ea în pat şi toate sfârşesc cu gâfâieli şi gemete.
Nici măcar nu câştig din romanele mele, piaţa e proastă, sistemul nu-i ca-n Occident, lumii puţin îi pasă de cărţi, nu cumpără.
Să ne mutăm acolo, spune, o dată, de zece ori,
nici să n-aud! îi replic,
o să scrii direct în franceză, insistă ea, doar ştii limba, ca prietenul tău Virgil Tănase,
am făcut prostia să-i povestesc cum îl cunosc de decenii.
Îi retez mereu avântul, se repliază, doar ca să atace şi mai puternic altădată, de obicei până nu obţine ce doreşte nu se lasă. În vecii vecilor însă n-am să mă mut în Occident!
Sigur auzise cumva de concurs, altfel n-ar fi insistat atâta să plec la Torino la Salon. Mă tot întrebam cum de ştiuse ea înaintea mea, dar nu găseam răspuns. Până la Roma, avionul era plin de românce care se întorceau la muncă, turuiau întruna simţeau că leşină dacă nu povestesc vecinului prin ce-au trecut sau la ce se aşteptau după revenirea în Italia. Erau nevorbite de zile şi săptămâni. Nu era nevoie să mă angajez într-o conversaţie cu ele, era suficient să dau din cap şi pricepeau că empatizez şi sunt de-al lor. Îmi venea să-mi iau câmpii. Din fericire, erau şi câteva tinerele destul de frumoase, o plăcere să le priveşti, speram să nu se ducă să bată străzile sau să-ncapă pe mâna unor peşti. Îşi depănau poveştile fără ruşine. Căscam gura la ele, minunându-mă de trăsăturile frumoase şi închipuindu-mi ce troglodiţi, români sau italieni, le mângâie şi se bucură de ele.
N-aveam cum să scap să fiu de faţă la lansarea traducerii,
un succes nebun! se bucura Eloisa,
îmi place să cred că era sinceră, scepticismul se citea pe chipul meu,
îţi spun eu! striga, îţi spun eu! Întotdeauna când am simţit aşa ai avut succes!
Ce rost avea s-o contrazic, niciunul nu ştia ce-o să mă aştepte!
Dar ea ştia totuşi mai multe, mi-am dat seama în ultima clipă, când am semnat un fel de contract. Am vrut să abandonez pe loc, dar a izbucnit în plâns când a aflat,
nu se poate să faci asta! Nu e permis! Cum o să dai cu piciorul la o sută de mii de euro, care, din start, sunt ai tăi?!
M-am blocat. Nimeni nu-mi vorbise de o sută de mii de euro. Chiar nu mai înţelegeam, organizatorii erau secretoşi, spuseseră că detaliile concursului le vom afla la faţa locului, dar oricât de secretos ai fi, nu te joci cu sume dintr-astea, pot face oamenii infarct.
Eram trei scriitori invitaţi, fuseseră mai mulţi pe lista iniţială, dar se derobaseră, iar cei trei rămaşi se angajau sub semnătură să participe la un concurs, îndată ce se încheia Salonul. În zece zile trebuia să scriem fiecare un roman, izolaţi în nu ştiu ce vilă, tema ni se va sugera când vom ajunge la Torino. Nu mi se părea prostie mai mare. Nu te joci cu scrierea unei cărţi. Organizatorii ne plăteau drumul, şederea şi toate nevoile, fără exagerări, treaba noastră era doar să scriem. Amănuntele le vom afla la faţa locului. În contract se mai spunea că romanul care va fi apreciat câştigător va fi tipărit de îndată, dar nu ştiu cum Eloisa aflase că va fi plătit şi cu o sută de mii de euro. Mi s-a părut ridicol.
Am refuzat, chiar dacă semnasem deja, n-aveau ce să-mi facă, renunţ la orice participare la Salon, n-o să ajung sclavul unora care să mă exploateze după placul lor, eram chiar furios şi mă pregăteam să-i scriu un email distrugător şi plin de venin traducătoarei cărţii mele, Beatrice, convins că era amestecată în vreo maşinaţiune mafiotă. Beatrice e o blondă superbă, la vârsta la care o femeie poate cuceri pe oricine, doar să-şi pună asta în cap. Cum de se ocupa de literatură şi nu de altceva a fost mereu un mister pentru mine. Când mă pregăteam să-i scriu, era o perioadă în care citisem câteva cărţi despre crima organizată şi cam tot atunci ascultam în prostie muzica mafiei calabreze ’Ndragheta, primită de la naşul meu Horia, simţeam că mă linişteşte şi inspiră. Şi, fireşte, în asemenea condiţii toate nu puteau să se învârtă în capul meu decât în jurul Mafiei!
Nu se poate să renunţi! striga Eloisa. Cum să dai cu piciorul la o sută de mii de euro?
De unde i-ai scos şi pe ăştia? întrebam.
Îţi spun eu, atât o să iei pe cartea pe care o s-o scrii acolo!
Am râs în hohote. Dar am cedat din nou, la urma urmei o să fie încă o experienţă, n-o să-mi cadă coroana dacă accept. În contract nu se spunea nimic de vreo penalizare, în caz că nu eşti în stare să scrii romanul, aşa că, până la urmă, puteam lua totul şi ca pe o excursie mai ciudată. Măcar să mă bucur de o şedere la Torino, numai minunăţii auzisem despre oraş, dacă o să stau zece zile în liniştea unei vile înconjurate de trandafiri şi leandri n-o să-mi strice. De mult m-am obişnuit să întorc mereu lucrurile în favoarea mea, nu e greu.
Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire pentru editura Crime Scene Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
