Laura
Strada era goală, cum arătase şi cu o zi în urmă, de parcă n-ar fi fost locuită. Ştiam că este, mai ales după privirea plină de respect a şoferului de taxi, când i-am spus unde să ne ducă. Pe o scară de la unu la zece, crescusem în ochii lui până aproape de maximum. Mai mult ca sigur că nu aducea prea des muşterii în cartierul ăsta, aveau şoferii lor. Se aştepta şi la un bacşiş consistent. Sigur l-am dezamăgit, dar nu era să-i spun povestea şi de unde veneam.
George îşi revenise cumva, dar continua să fie palid şi îngăima cu greu vorbele. Trebuia să-l sprijin. Probabil era ameţit.
Una dintre voi două m-a otrăvit, l-am auzit spunând când înaintam pe alee. Sigur n-a fost Elodia. Ai fost tu? a întrebat.
Nu prea ştiam cum să reacţionez.
E atât de stupid, am replicat, că nu meriţi nici să-ţi răspund. Nu ştiam dacă glumeşte, cum are obiceiul, sau chiar îi intrase prostia asta în cap. Ca glumă, era sinistră rău. Ca prostie, trebuia să am grijă.
L-am dus în camera lui, era aranjată aidoma cu a mea, doar culorile erau altele, mai calde, şi pe pereţi atârnau alte picturi. Nu mă pricep să spun cui aparţineau, dacă erau autentice sau nu, dar bănuiesc că Nababul nu-şi atârna mizerii pe pereţi. Eloisa cred că i-ar fi dibuit pe autori, am invidiat-o mereu pentru câtă pictură văzuse la viaţa ei.
Gândul ăsta mi-a stârnit furia. Văzuse pictură la greu, pentru că umblase ca bezmetica prin toate muzeele lumii, şi umblase ca bezmetica pentru că tăticuţul îi făcuse toate chefurile, era destul să pronunţe un nume de oraş şi apărea pe masa ei biletul de avion. Banii de buzunar nu fuseseră vreodată o problemă, nu muncise vreodată pentru ei. Noroc cu carul. Frumoasă, fără griji, plină de bani, nu chiar proastă definitiv, mai dăduse şi peste amărâtul ăsta de George care-o adora. Nu ştiu cum de au unele atâta noroc. Chiar mă apucase furia. O ţin lângă mine şi nu mă aleg cu nimic, nimic, nimic!
Trebuie să nu mă mai gândesc.
Dezbracă-te şi bagă-te-n pat, i-am zis lui George. Bodogănea vorbe fără înţeles. I-am smuls pantalonii, am tras de cămaşă.
Lasă-mă, pot şi eu s-o fac, a îngăimat.
Fă-o! Până atunci, mă duc să-ţi aduc un ceai.
Nu e nevoie.
Ştii bine că e, a zis şi doctorul. Lichide, multe lichide. Aduc un ibric mare.
S-a trântit pe canapea, nu s-a dus în dormitor.
În loc să-mi văd de ale mele, fac ca proasta pe mămoasa şi pe infirmiera. După ce-mi spusese pe alee, trebuia să fiu foarte precaută. Să-i înlătur suspiciunile, oricâte vor fi fost. Mă pricep să sucesc capul cuiva, fii drăgăstos cu oricine şi-i deturnezi gândul. Pierdere de vreme, dar uneori e utilă şi asta.
Şi-n vremea asta, romanul meu zace. Noroc că nici el nu scrie.
Or să treacă zilele ca vântul.
Adormise când m-am întors cu ceaiul.
Am oscilat între a stinge lumina şi a mă retrage în camera mea şi a mai rămâne să-l păzesc. Oricum am redus lumina la minimum, am lăsat aprinsă doar veioza de lângă biroul pe care trona laptopul deschis.
N-am răbdat să nu mă uit. Am baleiat fişier după fişier, părea harababură, ca în orice computer de scriitor, dar am găsit lesne o logică şi nu mi-a fost greu să nimeresc peste romanele începute. Curiozitatea m-a îndemnat să caut în history cele mai recente documente în care lucrase. Aşa am dat peste un roman enorm, aproape două sute de mii de semne. Am început să citesc. Mi-era teamă să nu se trezească şi să mă vadă în faţa computerului. Lectura m-a prins. Nu-mi puteam ridica privirile. Trebuia să citesc tot. Am scos un stick de care nu mă despart şi am transferat întreg documentul. Apoi l-am şters din computer.
Nu ştiu ce-a fost în capul meu.
Nu ştiu cum am avut curajul.
Gemea. M-am întins lângă el în pat, mângâindu-l, ce e, puiule?
Visa.
M-a strâns în braţe. L-am lăsat. Nu ştiu ce mă apucase, nu leşin chiar în faţa primul mădular pe care-l întâlnesc. Avea erecţie, chiloţii abia se ţineau pe el. N-am rezistat. L-am lipit de mine şi s-a trezit,
tu? a bâiguit, recunoscându-mă,
taci, i-am spus, sărutându-l apăsat,
dar s-a zbătut scurt, m-a răsturnat de pe el şi a fugit la baie.
Am aşteptat în dormitor, enervată la culme, aşezată într-o rână pe canapeaua mare, pe jumătate despuiată, cu părul roşu despletit căzându-mi pe umeri. Nu suport insultele. Nu suport să fiu lăsată de izbelişte după ce m-am excitat. L-am privit cu dispreţ când a reapărut:
nu ţi se mai scoală? l-am întrebat.
Nu fii vulgară.
Sper că nu-mi vii cu chestii ieftine, fidelitate şi tot tacâmu’.
Nu-ţi vin.
Sigur ţi-ai mai tras-o şi cu altele.
Nu-i treaba ta.
A râs.
Ţi-e teamă să nu afle nevastă-ta, am zis.
N-are ce să afle, nu s-a-ntâmplat nimic.
Îi pot spune altceva.
Trebuie să te şi creadă.
Te pot distruge, am mai spus.
Nu suport umilinţele. N-avea de gând să mi se alăture în pat. Nu ţineam minte să mă mai fi simţit atât de prost. M-am ridicat brusc, mi-am tras fusta peste pulpe şi am ieşit trântind uşa.
Am citit toată noaptea. Eram uluită. Avea romanul scris deja, venise cu el de la Bucureşti, nu mă mai interesa când îl făcuse. Îl mai rafistola şi-l prezenta drept roman scris la Torino. Nu crezusem niciodată că era în stare să scrie atât de bine. L-am urât. Incredibil ce şansă avea. Sau nu mai avea?
Poate era romanul meu.
Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire pentru Crime Scene Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
