Aveam cu toţii o foame de lup, după ce dăduserăm peste cap câte o ceaşcă de tărie, nu ştiu ce-o fi fost, l-am lăsat pe el să comande.
Laura începea cu surprizele, se dădea peste noapte vegetariană, am dezamăgit-o nefăcându-i pe plac s-o întreb cărei mode îi mai cedase de astă dată. Cu un an în urmă propovăduia dieta Dukan, carne şi proteine la greu, nimic altceva, după câteva luni uitase de dietă. Pentru mine am cerut fructe de mare cât cuprinde, cu un vin roşu sard, aspru. Minunăţie.
Şi, fireşte, am cerut sosurile piemonteze recomandate de Laura, bagnettoverde, usturoi, pătrunjel, busuioc, oţet, sare şi piper, şi bagna cáuda, anchois, usturoi, ulei de măsline, întins pe felii de morcov sau pe bucăţi de topinambur. Altă minunăţie, nu mă mai săturam.
Era una dintre locantele acelea de cartier, familiale, pline de mirosuri, zăngănit de vase, voci încălecate şi voie bună, dacă n-aş fi fost inspirată să rezerv locuri, am fi aşteptat la uşă pe puţin o oră. E atmosfera care-mi place, pentru că ştiu că muşteriii se destind, se simt ca acasă, nu se uită nimeni în farfuria ta şi nu trage cu urechea, dar Laura a strâmbat din nas, ar fi vrut să descindem la vreunul din restaurantele vegan cu care ne-mpuia capul, le căutase pe internet, până când George i-a zis să-nchidă pliscu’, nimic nu-i mai bun decât ce avem, nu se aştepta să fie repezită, mai ales de el, a dat pe loc înapoi,
e-n regulă, a spus, ziceam şi eu.
Au discutat verzi şi uscate, nimic despre concurs, simţeam tensiunea, nici măcar nu mi-au povestit cum s-a aranjat fiecare în faimoasa vilă, dar tot am înţeles că roiau vreo cinci persoane să le facă pe plac,
tot români? m-am trezit întrebându-i.
N-a răspuns niciunul, poate nu ştiau, nu se gândiseră să afle, n-avea rost.
Mă mânca limba.
V-aţi gândit ce-o să scrieţi? am întrebat.
S-au uitat lung la mine. În afară de planurile pe care le făceam la răstimpuri cu volumul aiuristic de poeme, Laura nu-mi vorbise niciodată de vreo carte de-a ei, nici măcar după ce fusese publicată, nu mă întrebase nici măcar dacă citisem ce scria ea, nu punea bază pe părerile mele de simpluţă. Nici George nu spunea nimic înainte să înceapă să scrie, zicea că-i aduce ghinion, dar măcar comentam la greu amândoi în timp ce scria, mai ales când se apropia să încheie cartea. Şedeam în pat, epuizaţi de amor şi mă trezeam că-mi spune ce făcuse cutare personaj sau ce era pe cale să facă, se întreba dacă e bine sau rău. Nu că m-ar fi întrebat pe mine, dar dacă tot îmi spunea, îmi dădeam cu părerea, întorceam pe toate feţele un fapt sau altul şi invariabil mă săruta pe frunte sau în creştetul capului, ca pe un copil,
ştii că nu eşti proastă deloc şi ai idei, zicea şi mă simţeam mândră.
Cred că din motivul ăsta nu rezist să nu-mi bag nasul în calculatorul lui, ştiu că detestă să fac asta, dar nu mă pot abţine să nu aflu ce-i trece prin cap. Aproape niciodată nu-mi vorbeşte de planurile lui, dar descopăr destul când cotrobăi în computer, îmi dă indicii de cum gândeşte. În lista de căutări dau peste site-uri care mă îngrijorează, fel şi fel de orori, de parcă ar fi un criminal înrăit care-şi caută semeni. Nu l-am întrebat de ce-o face, dar mă gândesc că se inspiră. Mai are o mulţime de foldere cu propuneri de cărţi, cu titluri sau fără, unele sunt începute, un capitol sau două, fără briefuri, nu-ţi dai seama ce urmează, altele sunt două, trei pagini sau şi mai puţin, o frază, două, abandonate de multă vreme, poate o fi şi uitat de ele. Cu atâtea planuri puse pe hârtie, cum să nu-l împing să scrie cât Simenon?
Dar am avut şi surpriza să dau peste un roman poliţist cu acţiunea situată într-un oraş italian, de parcă ar fi început să dea curs comenzii concursului încă dinainte să plece în Italia. În acelaşi folder erau articole după articole despre români care fac crime în Italia, probabil sursa de inspiraţie. Sau reminiscenţe ale meseriei lui adevărate. A fost toată viaţa ziarist, n-am avut timp să citesc ce scrisese, destul de mult, până în urmă cu vreo doi ani, când s-a apucat să redacteze cărţile altora la o editură care-l plăteşte regeşte, nu ştiu de ce, o fi bun. Sunt convinsă că e bun.
Glumeşti, l-am auzit spunând.
Laura nici măcar nu socotea că merită atenţie ce spusesem.
Am ridicat din umeri, am schimbat vorba, au fost încântaţi. M-am apucat să le povestesc cum bătusem oraşul, ce figuri de oameni întâlnisem, ce se purta, au zâmbit amândoi, reveneam pe terenul meu neprimejdios de simpluţă.
N-am băgat de seamă când George s-a retras de vreo trei ori la baie, nici că nu se mai atinge de mâncare, l-am văzut doar brusc palid, cu ochii pierduţi,
ce-i cu tine? am zis, mă speriasem.
Nu răspundea, părea aproape de leşin. A apărut lângă masă proprietăreasa localului, la fel de amabilă ca până atunci, dar acum îngrijorată, observase şi ea că ceva nu era în regulă,
vă e rău? l-a întrebat, n-a aşteptat răspunsul, şi l-a dat singură, vă e rău, chem pe cineva,
nu e nevoie, a spus Laura,
nu e nevoie, am repetat şi eu, ca un somnabul, nu ştiu unde îmi era mintea,
dar proprietăreasa butona de zor un telefon mobil scos din buzunarul larg al şorţului unde mai ţinea carneţelul pentru comenzi şi poate şi alte lucruri,
nu vreau probleme, clientul e stăpân şi trebuie să se simtă bine, a zis, înainte să-şi pună aparatul la ureche şi să vorbească cu cineva atât de repede că n-am înţeles nimic, o fi fost în dialect.
Mi-am dat seama că protestam degeaba, sigur chema un doctor pentru că era în joc reputaţia tavernei, dar mi se părea agitaţia prea mare, n-avea ce i se întâmple, poate era vreo indigestie, poate tensiunea zilei îl dărâmase, o să-şi revină repede, repetam, dar n-aveam cui spune, nimeni nu mă asculta, de parcă n-aş fi fost nevastă-sa şi cele câteva persoane care se strânseseră discret în jur discutau doar cu Laura, care avea exact mutra de soţie îngrijorată şi profita că ştie italiană.
N-o întrebase nimeni cine este, dar presupuneau că e cine trebuie, din moment ce se implica şi impunea. N-au întrebat-o nici când a sosit un medic, după câteva minute, tot ea dădea răspunsuri pe loc, l-au ridicat cu aceeaşi discreţie, să nu-i indispună pe ceilalţi comeseni, vacarmul rămăsese acelaşi, pun prinsoare că nici nu observaseră ce se întâmpla, cel mult vecinii mesei noastre vor fi bănuit că bărbatul se abţiguise peste măsură şi trebuia condus elegant afară pentru că nu se mai ţinea pe picioare.
Afară aştepta o salvare micuţă, tot Laura a urcat prima, abia de m-au băgat în seamă şi-am încăput şi eu pe o banchetă. Cred că pe primul care m-ar fi întrebat ce naiba caut acolo, l-aş fi pocnit cu toate puterile, atât de furioasă eram. Ne-am trezit la spital.
Eram terorizată, mă purtam ca o momâie, dacă momâia se poartă în vreun fel. Ar trebui să-i fiu recunoscătoare Laurei că luase hăţurile în mână. Nu ştiam să fac nimic într-o situaţie ca asta, să întreb nimic, mă ţineam după ei ca un pisoi înfometat, mă blochează ideea că cineva o poate mierli pe nepusă masă şi exact asta gândeam atunci. Eram îngrozită. Îmi tremura sufletul. N-am avut în viaţa mea de-a face cu spitalele şi cu medicii, n-am fost niciodată bolnavă, am fentat toate comisiile care-mi cereau analize, dacă aş fi nevoită să dau sânge mai întâi aş muri şi învia de câteva ori. Probabil nu sunt singura care se sperie în halul ăsta, altfel tipii n-ar fi fost de înţeles.
În holul spitalului, primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut un automat de cafea, să-mi limpezesc mintea. În timpul ăsta, targa cu George a dispărut nu ştiu unde, nu-mi găseam cuvintele să întreb, am rămas ca proasta în mijlocul culoarului, am aşteptat disperată pe un scaun să revină Laura. N-a trecut mult, a apărut radioasă, fusese o alarmă falsă, sau oricum nu era nimic complicat, se intoxicase cu ceva, avea să iasă pe picioarele lui când termina perfuzia,
deci e la perfuzii, am spus,
una singură, a zis, oarecum să mă liniştească,
nu pot să mă duc să-l văd? am întrebat, deloc convinsă,
nu cred că e voie, şi pe mine m-au dat afară, deşi credeau că sunt soţia lui,
eu sunt soţia lui! am strigat,
fireşte, tu eşti.
Şi asta a fost tot. S-a aşezat pe scaunul de lângă mine şi ne uitam amândouă în lungul culoarelor pe care agitaţia încetase, era un spital liniştit, fără activitate intensă, nu că aş şti cum sunt alte spitale, doar ce văzusem prin filme.
George a apărut după vreo oră.
Am comandat un taxi să-i ducă la vilă.
Nu vrei să vin cu tine? am întrebat,
ştii bine că n-ai voie, a spus cu un zâmbet palid,
am eu grijă, s-a repezit Laura, e pe mâini bune, nu-ţi face griji.
N-aveam ce răspunde. Eram obligată să nu-mi fac griji.
Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire pentru Crime Scene Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
