Toată călătoria începuse sub semnul peripeţiilor. Nici n-am ajuns bine la Torino şi-am pierdut vremea vreo cinci ceasuri aşteptând-o pe Eloisa. Nu se lăsase să nu meargă cu mine, se gândise să-mi facă o surpriză, dar ar fi fost prea de tot să mă trezesc cu ea acolo, neanunţată, aşa că până la urmă mi-a spus că merge şi ea, nedumeririlor mele neexprimate le-a dat răspuns înainte să mai deschid gura,
n-am fost în viaţa mea la un Salon de Carte, vreau să văd cum e!
n-am fost în viaţa mea la Torino, am auzit că e un oraş superb!
am participat la toate succesele tale de până acum, n-o să mi-l refuzi pe cel cu traducerea!
o să ai nevoie de cineva care să facă poze pentru arhiva ta personală!
poate o să ai nevoie şi de o secretară!
nu poţi să mă-mpiedici să merg!
După asemenea pledoarie, am înghiţit în sec şi m-am trezit spunându-i că o să plouă tot timpul,
de unde ştii tu?
mi-a spus Doina Ruşti că la Torino plouă mereu când e Salonul de Carte, de trei ani de când se tot duce i s-a întâmplat la fel, şi pe urmă m-am uitat pe Accuweather,
nu-mi pasă, vreau să merg.
Punct.
Fireşte că n-a mai găsit bilete la aceleaşi avioane spre Roma, apoi spre Torino, aşa că am aşteptat-o în aeroport până după miezul nopţii şi, când a ajuns, s-a agăţat de gâtul meu sărutându-mă ca o şcolăriţă, pas de mai spune ceva. Din fericire, la ora aia sala de aşteptare era aproape pustie, doar câţiva ghizi nefericiţi şi adormiţi care n-aveau timp să se holbeze la noi, aşteptau un grup de spanioli sosiţi tot pentru Salon cu acelaşi avion. Noroc că nu era problemă cu hotelul, căsătoriţi fiind cu acte, urma doar să plătesc un loc de dormit în plus.
Am adormit amândoi buştean şi când ne-am trezit dimineaţa şi am făcut dragoste, mi-am dat seama că nu era atât de rău că venise. Într-un fel, mă bucuram. Dar mi se părea tare ciudat să vină şi să plece după patru, cinci zile, când se încheia Salonul, iar eu intram în recluziune. Nu mă gândeam că pierd câteva ore s-o duc la aeroport, detestam să mă despart de ea, ăsta şi era motivul împotrivirii mele să vină la Torino, am urât mereu despărţirile. Îmi sfâşie sufletul.
M-a dat însă gata spunându-mi de ultimele ei întâlniri cu Laura Mogan, am dat din mână, nu mă interesa. De fapt, intrasem în mrejele emoţiilor lansării şi-mi ardea mie de Laura Mogan cum mi-ar fi ars să-mi vâr un ardei iute în ochi sau în fund. Noroc că Eloisa nu e ranchiunoasă, a priceput şi s-a atârnat cum ştia mai bine de braţul meu pe kilometri de Salon şi la standul românesc unde, spre marea mea surpriză, chiar au venit ceva oameni şi nu doar români ajunşi în Italia, ăştia erau la muncă şi n-aveau vreme de cărţi.
Între discuţii şi vreo două, trei interviuri, ne-am plimbat pe străzile surprinzătoare ale oraşului, de ploaia din prima zi ne-am ferit flanând pe sub kilometrii de colonade, nu ştiu să existe oraş cu mai multe. Doina Ruşti se înşela, Torino nu e oraşul ploilor nesfârşite, au venit zile însorite şi am umblat cu Eloisa de nebuni, ne dureau picioarele, dar n-am reuşit să văd celebrul Giulgiu, încă era era la restaurare, şi la Muzeul Cinematografiei n-aveam chef să merg, n-aveam chef de niciun muzeu. Umblând în neştire am aflat stranietatea pe care ţineam s-o spun oricui va merge în acest oraş, să nu caute să mănânce după ora prânzului, după ora patru sau cinci totul, absolut totul, este închis până seara, trebuie să te consideri extrem de norocos dacă dai peste vreun bar la care să bei o bere, în zona ultraturistică din apropierea fluviului Pad.
Nici nu ştiu când au trecut zilele. În seara dinaintea încheierii Salonului, Eloisa mi-a spus pe neaşteptate că nu se întoarce la Bucureşti,
cum să nu te întorci, am întrebat, aproape convins că nu s-a exprimat bine,
rămân aici, a spus,
dar eu n-o să mai stau la hotel, e plătit doar până mâine, mă duc în nu ştiu ce vilă,
nu-i nimic, o să rămân şi o să plătesc eu, am bani,
nu de bani e vorba,
atunci cu atât mai bine,
dar eu o să fiu izolat, o să am treabă, n-o să am vreme de tine,
nu trebuie să ai grijă, o să mă plimb, o să mă gândesc la tine, o să-ţi ţin pumnii, o să vorbim la telefon, doar n-o să fii într-o peşteră.
Şi care-i rostul să rămâi? am încercat eu o ultimă tentativă,
vreau să fiu aici când o să câştigi,
nu e sigur c-o să câştig,
eu sunt sigură!
Şi cu asta am încheiat discuţia, are întotdeauna o mutră de neimitat când vrea să pună capăt unei discuţii, orice ar încerca oricine, nu va obţine nimic, doar ar repeta la nesfârşit ce se spusese deja. Ştiam.
N-avea rost să mai despic firul în patru. Am îmbrăţişat-o, cu gândul aiurea, am făcut dragoste, am adormit, am mai făcut dragoste o dată în zori, când îmi tot şoptea învingătorule, învingătorule şi am coborât în faţa hotelului, unde aştepa un microbuz alb cu şase locuri.
Laura Mogan şi Nicodim Robotan urcaseră deja.
*
* *
Nu ştiu pe ce drumuri am mers, n-am fost atent nici la intersecţii, nici la nume de străzi, şoferul, un tip taciturn şi mustăcios, nu ne-a dat nicio indicaţie, deşi Laura l-a întrebat de două ori,
o să vedeţi, o să vedeţi, spunea
şi pe urmă s-a închis în muţenia lui.
Sigur fusese instruit să se poarte în felul acesta. Am ajuns după vreo douăzeci de minute într-o zonă rezidenţială, numai vile, le întrezăream prin perdelele de chiparoşi, am trecut de nişte porţi mari de fier, am înaintat pe o alee pietruită, străjuită de boscheţi de trandafiri roşii şi am oprit în faţa unui peron cu multe trepte. Era exact ca-n filme. Exact ca-n filme era şi casa, o vilă cu un etaj şi probabil zece camere sau mai multe, toate cu ferestre enorme, cu obloane de lemn vopsite în albastru şi deschise larg, un lux auster. O zonă de bogătaşi, cu bone est-europene şi şoferi de culoare îmbrăcaţi cu uniforme colorate şi şepci cu fireturi, singurii pe care îi mai vedeai pe străduţele pustii, stropite de cisterne comunitare, probabil zilnic, să nu se aştearnă fir de praf pe care să-l spulbere vântul spre grădinile şi terasele din spatele perdelelor de chiparoşi şi leandri.
Într-un living sofisticat ne-au primit două reprezentante ale organizatorilor, fătuca cu părul nisipiu şi nas antic, înarmată cu aceeaşi tabletă cât un blocnotes, şi o doamnă venerabilă, cârnă, cu pistrui, cu braţele durdulii zăngănind de kilograme de brăţări argintate îngrămădite unele peste altele, probabil câţi anii ei, îmbrăcată într-o rochie roşie ca sângele, care au lăsat-o până şi pe Laura cu gura căscată. Zâmbeau amândouă, indiferent ce le întrebam, şi hotărâte parcă să ne satisfacă toate capriciile, câtă vreme nu întreceam o limită a decenţei.
Erau trimişii care ne puneau în sfârşit în faţa faptelor. Urma să scriem fiecare câte un roman poliţist, de cel puţin două sute de mii de semne, cu spaţii cu tot, în stilul pe care aveam să-l alegem fiecare. Nu mai puţin, dar nici mult mai mult. Titlul urma să fie acelaşi – Crimă la Torino. Punctul de plecare, acelaşi – o crimă petrecută cu ani în urmă la Torino.
Am primit fiecare câte o mapă doldora de informaţii – un mic rezumat al întâmplărilor relatate, tăieturi din ziare şi reviste, transcrierea unor dezbateri televizate şi un CD în care se aflau toate informaţiile anterior printate, în cazul în care preferam să citim pe laptop.
O tânără româncă fusese răpită, căutată în toată ţara săptămâni în şir, găsită asasinată, în valea Padului, departe de oraş. Nici până astăzi, după mai bine de şapte ani, misterul morţii ei nu fusese elucidat. Au fost arestaţi ciobanii care găsiseră trupul, apoi eliberaţi, prietenul ei, un cântăreţ rock care sfida pe toată lumea cu pletele sale şi motocicleta vopsită cu flori galbene, dar existau imagini video de la un concert pe care-l susţinuse în seara când dispăruse fata, şi oricât ar fi vrut să-l vadă priponit cei cărora li se făcuse dezagreabil, au fost nevoiţi să-l elibereze. Familia la care lucra tânăra ca bonă a fost anchetată mai multe luni, mai ales capul familiei despre care se ştia că e afemeiat, dar ancheta s-a înfundat când a apărut pe fir un fost iubit închis la Milano, care ar fi mărturisit crima. Peste noapte procurorii şi-au dat seama că flăcăul nu voia decât să-şi facă o glorie în puşcăria unde fusese aruncat pentru un lanţ de găinării. Carabinierii au cercetat zeci de piste false, crima a fost în atenţia presei câteva săptămâni, apoi revenea când îşi amintea cineva că poate obţine un câştig politic din denunţarea incapacităţii poliţiei de a rezolva cazuri, ori organizaţiile pentru egalitatea în drepturi insistau să reamintească indiferenţa cu care erau trataţi imigranţii.
Dacă voiam amănunte, le găseam în descrierea detaliată a cazului din dosarului primit. Articolele dedicate anchetei deveneau tot mai scurte şi la intervale de timp mai mari, cu cât se îndepărtau de momentul răpirii, iar la un moment dat grupul operativ a dispărut din peisaj. În ultimele erau avertismente că şansele sunt minime să se mai descopere vreun indiciu, încât singura soluţie rezonabilă era clasarea cazului. Peste anchetă se aşternuse praful. Comisarul care o condusese declarase, în primul interviu de după ieşirea la pensie, că ar da câţiva ani din viaţă să găsească un fir care să-l ducă la dezlegarea misterului de pe urma căruia se alesese cu amărăciunea unei promovări eşuate. Nu ajunsese nici comisar şef, la funcţia de chestor nici nu mai îndrăznise să se gândească.
Câteva persoane au socotit că era o greşeală clasarea cazului, între ele şi Nababul, din motive care îl priveau. În prima clipă am crezut că o cunoştea pe fată, poate fusese bonă în casa lui sau secretară la vreuna dintre firme, dar se dovedea că n-o văzuse niciodată la faţă.
Nababul dorea să scriem un roman care să pornească de la acest caz. Nu o docudrama, nici o relatare jurnalistică a cazului, de care lumea aproape că se plictisise, ci o ficţiune care să incite, să pară o dezlegare a misterului şi poate chiar să dea idei unuia care ar relua cercetarea.
Urma să locuim în acea vilă şi zece zile să ne facem programul dorit. Scriam ziua sau noaptea, cum eram obişnuiţi sau cum aveam chef, nu eram obligaţi să avem activităţi împreună, dar nu ne împiedica nimeni să ne petrecem tot timpul laolaltă, dacă doream, mâncam când doream, puteam comanda în camerele noastre orice pofteam, cu limite, ni se interzisese, de pildă, voalat, şampania, dar vinul părea să fie la discreţie şi asta l-a bucurat nespus pe Veteran, care rade două sticle la masă. Dacă aveam nevoie de informaţii suplimentare le puteam solicita doamnei distinse cu brăţările argintate. Puteam ieşi oricând în oraş, câte o maşină era la dispoziţia fiecăruia dintre noi zi şi noapte, puteam comunica cu oricine, dar era de preferat să nu discutăm despre concurs şi condiţiile lui până nu se încheia totul. Singura restricţie era că nu puteam invita pe nimeni în vilă.
La capătul celor zece zile trebuia să predăm manuscrisele printate şi să aşteptăm deliberările.
Prima obiecţie a ridicat-o veteranul Nicodim Robotan.
Eu scriu doar de mână, a spus el, laptopul îl am doar pentru documentare, n-am dactilografiat niciodată vreun text şi n-am s-o fac. Îl acceptaţi scris de mână? Am totuşi un scris inteligibil.
Doamna cu brăţările nu se aştepta, i se părea că veteranul descinde din preistoric, azi şi copiii mâzgălesc pe laptop, a mormăit ea, dar şi-a reţinut surpriza la o efemeră grimasă, a dat un telefon foarte scurt, după care a spus că se rezolvă, stimabilului scriitor avea să i se alăture o secretară care va locui în vilă şi va dactilografia manuscrisul zi de zi, pe măsură ce-l va primi, în aşa fel încât toate manuscrisele romanelor să poată fi predate comisiei simultan. Nicodim Robotan părea atât de încântat, încât uitase de interdicţia de a fuma în prezenţa celorlalţi, şi era pe punctul să-şi aprindă o ţigaretă. Obţinuse prima victorie.
În camera dumneavoastră puteţi fuma cât doriţi, l-a admonestat distinsa doamnă, repunând lucrurile la punct, în spaţiile comune, nu.
Nici pipă? a întrebat Nicodim Robotan, ca un copil.
Nici.
A fost prima oară când i-am zărit ochii verzi strălucitori umbrindu-şi asprimea.
Când îl vedem pe Nabab? a întrebat Laura Mogan pe neaşteptate. Celor două le-au trebuit câteva secunde bune să priceapă despre cine e vorba. Distinsa doamna a izbucnit în râs, într-un sfârşit,
aşa îi spuneţi? a întrebat, am impresia ca şi italienii îi zic la fel. Nu ştiu, depinde numai de dumnealui,
adică e posibil să nu apară până la sfârşit? a insistat Laura,
e posibil.
Am mormăit cu toţii ceva neinteligibil şi distinsa doamnă s-a simţit obligată să adauge,
dar va fi la curent cu tot ce se întâmplă şi, dacă va vrea, o să coboare printre noi.
Era clar că trebuia să ne simţim onoraţi, aşa că am scurtat cât am putut discuţia, să nu mai aflăm şi alte minunăţii.
Să recapitulez: un nabab care-şi permite să arunce banii pe fereastră doar să-şi împlinească un capriciu. Şi nişte aiuriţi care nimeresc într-un concurs ca o capcană şi habar n-au ce-i aşteaptă. Dar poate capriciul nu-i doar capriciu. Dacă vreunul dintre noi scria vreo variantă care avea să dezlege misterul crimei, prestigiul Nababului creştea până la cer. Şi oricum se umplea de bani, în orice variantă, nu trebuia să-l căineze nimeni că s-ar ruina. Iar până la urmă, într-o formă sau alta, se vorbea de fiecare dintre noi trei şi dacă ar exista o bursă a numelor scriitorilor, sigur măcar o vreme ne-am afla în frunte. Târând după noi, ca pe o coadă de cometă, invidiile celor care se dăduseră peste cap degeaba să participe şi fuseseră respinşi.
Să fii acolo unde eram înseamnă şi sacrificii.
Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire pentru Crime Scene Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
