Cultura românească este poate o cultură mică, dar cu adâncimi care ţâşnesc la suprafaţă imediat ce apare ocazia, adică prin sufletul şi înzestrarea unui artist. Este şi o cultură europeană care, dacă a absorbit raza vreunei culturi precum cea franceză sau germană, a întors-o uneori, mai puternică sau mai diferită, în spaţiul universal al limbajului estetic.
Temperamentul artistic al Cristinei Ţurlea* se înrădăcinează în aceste origini şi o primă mărturie, imediat observabilă, o dau versurile minunate, clipe alese ale poeziei româneşti, pe care le-a ales drept comentariu al lucrărilor sale. Apoi, o a doua mărturie, o regăsim în dialogurile subtile pe care pictura sa le stabileşte nu doar cu ideea interioară pe care ea o întrupează, desigur, ci şi cu anumite ramuri puternice, dacă putem spune aşa, ale istoriei picturii româneşti. Fiindcă ni se pare interesant, din punctul de vedere al rostului vorbitorului întrucâtva mai avizat, să punctăm nu numai înţelesul şi resorturile vibrante, emoţionante, ale câte unei opere individuale ci şi să arătăm, pe cât ne stă în putinţă, cum în ele circulă seva vie a unor înfăptuiri anterioare.... Şi, din pictura interbelică - cea care a pus jaloanele definitive ale unei arte româneşti neprovinciale, valoroase în sine, care a stabilit culmi de profesionalism - sursa cea mai apropiată cu care poietica Cristinei Ţurlea are nu doar afinităţi, ci şi continuităţi este, credem, pictura lui Ţuculescu. Prin acesta, artista recuperează şi replămădeşte şi sugestiile unui curent european care, în mod enigmatic, a exercitat o puternică atracţie asupra artiştilor români, expresionismul. Patosul culorilor tari (fauvismul folosea tot culorile puternice dar cu detaşare estetică, în timp ce expresionismul le încărca de înţeles, culorile deveneau mult mai explicit vehicul pentru un mesaj sufletesc), tuşa energică, uneori zbuciumată care, ca şi la Ţuculescu, nu are rost descriptiv şi mimetic ci de a transla în spaţiul picturii ecoul unei cosmogeneze interioare (ca în tablourile "Chei", "Vine furtuna", "Asfinţit"), o situează în proximitatea acestui curent.
La fel şi arhitecturile sale, tema unei case vechi, stând adesea solitară in peisaj, suspendată între cer şi pămînt, tema unui arbore care, ca şi casa, e un simbol antropomorf sau mai degrabă o metonimie plastică, imaginile citadine unde zidurile sunt adesea înclinate, acoperişurile ce se curbează după regulile unei geometrii interioare, ţin toate de morfologia expresionismului. Vorbim de un curent artistic plastic care, ca şi poezia modernă, întoarce privirea spre lumea interioară şi, mai ales, ne atrage atenţia asupra existenţei şi valorii ei inestimabile.
Pe lângă susţinerea cromatică a subiectelor într-o paletă relativ restrânsă, în culorile iubite de artistă (între care albastrul e predilect), paletă ce dă unitate vizuală întregului ansamblu, mai notăm aproape în fiece lucrare o osatură, o structură puternică, definitorie, ce are legătură cu formaţia de arhitect a Cristinei Ţurlea. O căpiţă este construită cu un egal savoir-faire şi din tuşe la fel de viguroase ca şi o casă, florile sale au petale puternice, definite geometric, armonia dealurilor din depărtări este susţinută de ştiinţa volumelor.
Subiectul nu-i este indiferent Cristinei Ţurlea şi sunt unele teme care revin. Casa solitară, pierdută sub cerul unui peisaj vast sau văzută de aproape, dar întotdeauna din exterior, ca şi cum pictoriţa şi-ar refuza să privească înăuntru sau să vorbească despre interioare, lizierele îndepărtate, ritmuri de arbori ce fac pandant planurilor de ape, strada unui oraş sau uliţa unui sat revin în alte lecturi, alte interpretări.
În această înclinaţie constantă către peisaj, natură sau flori notăm însă o absenţă. Figura umană apare rareori şi atunci când o întâlnim este aproape mereu o pereche abia schiţată sub ocrotirea ramurilor de salcie, sub porticul vreunui oraş italian, sau pierdută aproape ca o simplă pată de culoare într-un peisaj de iarnă. Aici este, credem, o notă lirică, o întâlnire mai accentuată cu literatura, fără a avea ceva explicit narativ. Figura umană este ca un parfum, un l'air du temps.
Întorcându-ne la problematica culorii. Încă de la prima expoziţie a artistei pe care am văzut-o, adică cea de acum doi ani, de la Sala "Octav Doicescu" a Uniunii Arhitectilor, am avut sentimentul de muzică. Aşa cum în muzică vorbim de exemplu de un "clavecin bine temperat", putem spune că, în pictura Cristinei Ţurlea, acel paroxism cromatic şi de sentiment, specific expresionist, la care ne-am referit, este uneori temperat de o anume seninătate, de o vioiciune, de o altă lume de culori. Aici se stabilesc vecinătăţi prietenoase şi calde, care descriu o atmosferă ce spune privitorului, inimii, bun venit. În lucrări precum "În departare", "Insula" (aici, cu o notă de melancolic peisaj citadin ce ne-o evocă pe Micaela Eleutheriade), "Luminiş", "Căpiţa", dar şi în unele din picturile cu flori, culoarea, deşi puternică, nu este exacerbată, ea invită, fermecător, la contemplarea tabloului, mai puţin la entropatie (în termenii lui Worringer).
Vorbind despre farmec; versurile lui Vasile Voiculescu "Visterie doldora de vise, fermecată ladă a Pandorei" ne atrag, ca o incantaţie, spre o grădină cu care, simbolic, se încheie de altfel şi elegantul catalog al expoziţiei.
Am avut şansa, studentă fiind, să particip o dată la o întâlnire cu Corneliu Baba care dorea să ni-l evoce pe Ciucurencu. A povestit cum, cu ani în urmă, studenţii erau cu Ciucurencu în practică şi i-a prins noaptea lângă o mânăstire. A pus un student să bată la poartă, nici un răspuns. Un al doilea a încercat, acelaşi rezultat. S-a dus Ciucurencu, a bătut energic şi i s-a deschis. S-a întors spre ei şi le-a spus "asta e culoarea!"
Ne aflăm în faţa unei lumi pline de culori şi de muzică. Îi spunem bun venit.
*) Expoziţia Cristinei Ţurlea "Joc de culoare" este deschisă la Banca Naţională a României, între 4 şi 20 decembrie 2012.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
