Ziarul de Duminică

CRONICA DE CARTE / Cele trei gratii

CRONICA DE CARTE / Cele trei gratii
20.01.2009, 16:38 167

Cu toate acestea, ma vad nevoit sa-l contrazic pe editorul (si prefatatorul cartii) in doua privinte. Mai intai, nu cred ca vulgaritatile, manifestarile nevrotice si invocarea obsesiva a organelor sunt cele mai rele lucruri care i se pot intampla asa-zisei „poezii feminine". Care ar fi, in definitiv, alternativa? Filosofarile penibile a la Blandiana sau sentimentalismul umed a la Ioana Nicolae? Dar „poezia feminina" a dat-o pe nevroze & organe tocmai pentru a se scutura de toate acestea. Ce-i drept, nu vreau sa insinuez astfel ca vulgaritatea ar fi singura solutie posibila. Ma tem ca problema tine mai cu seama de conceptul insusi: cand auzim de „poezie feminina", ne asteptam fie la o litanie lacramoasa, fie la o cascada de scene hardcore.

Or, in Cele treigratii, in ciuda titlului (pentru unii incitant, pentru altii doar ironic), e clar ca nu avem de-a face cu asa ceva. Fireste, n-as putea baga mana-n foc ca „prezenta discreta a estrogenului" nu se face simtita pe ici, pe colo. Dar ea ramane suficient de discreta pentru a nu le cantona pe autoare in sfera „poeziei feminine". Caci, cu toate rezervele de rigoare, ele sunt poete pur si simplu, si nu doar „poetese".
Dar sa explic ce si cum. Naomi Ionica are, fara indoiala, cea mai omogena formula. Desi asta e un fel de-a spune, pentru ca, in realitate, omogenitatea nu prea are de-a face cu filiera suprarealista (cu influente dimoviene) pe care s-a format autoarea. In orice caz, cele mai bune texte ale lui Naomi Ionica sunt Fantazia si s-c-h-i-z-o-f-r-e-n-i-e. Primul, cu o tenta mai pronuntat absurda, nareaza un fel de idila intre Fantazia (figura pregnanta a intregului ciclu) si Omul Koleopter si surprinde indeosebi prin prospetimea asociatiilor: „Invitatii au plecat pe la trei dimineata. Fantaziei acest lucru ii displacu, dar l-a luat pe Omul Koleopter de brat si l-a condus in pat. Patul a scos un tipat de fagot si s-a inclinat. Trupul Fantaziei ardea. Patul de zahar se topea." Cealalta, mai pronuntat epica (macar ca urmare a tonului de balada), e o mica Riga Crypto si lapona Enigel in care scurgerea timpului se pliaza convingator pe o alta obsesie barbiana – incompatibilitatea regnurilor: „Luni marti miercuri joi vineri sambata duminica/ se iubeau/ deci/ au inceput/ incet incet/ sa se transforme/.../ el s-a strecurat printre cartite/ penele ii cadeau/ imbatranise/ avea un baston din care coborau/ micile coleoptere/ Fantazia le inchidea repede/ intr-o cutie de jad." Din pacate, Naomi Ionica abandoneaza prea repede aceasta cale promitatoare, care i se potrivea mult mai bine, pentru a se dedica poemului scurt, cu aspect de parabola ori doar de fapt divers, unde insa stridentele in ordinea imaginarului (gen „gnomii cantau la karaoke") nu mai pot fi la fel de usor acceptate.
Foarte interesant e discursul Cristinei Popa, despre care Musina spune ca „se incapataneaza sa ramana «traditionala»". Dar, mai mult decat atat, e vorba aici de o naivitate programatica, ce nu exclude in principiu infantilizarea, rasfatul si melodrama. Cu toate acestea, poemele de aceasta factura sunt rareori reusite, de vreme ce, in ciuda distantei ironice sau doar livresti, ele nu depasesc sfera sentimentalismului conventional. Mult mai convingatoare e Cristina Popa atunci cand – nu de putine ori – se multumeste cu inregistrarea senzatiilor reci si taioase, a caror pregnanta e sporita tocmai de aparentul deficit de reflectie al discursului. Astfel se intampla, de pilda, in Dimineata („In fiecare dimineata.../ In fiecare dimineata// te dezlipesti de spatele meu/ ca un autocolant/ fara sa-mi spui nimic/ ...chiar nimic// si atunci/ sira spinarii mi se chirceste/ pana cand/ bube sangerii imi vor sparge pielea") sau in Hristos a inviat („Ti-ai aprins singur lumanarea/ La ora 0 noaptea/ Cu bricheta/ Cu care in fiecare dimineata/ Iti aprinzi tigarile Lucky Strike"). De altfel, cu toate inegalitatile ei, Cristina Popa mi s-a parut cea mai „gratioasa" autoare din acest volum.
Ca maniera, Georgiana Rusulet se afla la distanta egala de cele doua „extreme" ale cartii: in versurile sale intalnim atat fiintele supranaturale (cu alura uneori grotesca) din „fantaziile" lui Naomi Ionica, dar si scriitura fals prozaica a Cristinei Popa. Oricum, poeta nu convinge in niciuna din aceste ipostaze; nota ei distinctiva e, dimpotriva, sentimentalitatea larmoaianta, aparenta pierdere a uzului ratiunii, pe care, de fapt, tocmai atunci il instrumenteaza fara repros. Ca, de pilda, in acest Sunt fericita, care constituie cea mai buna piesa a autoarei: „Asculta-ma/ O sa devin transparenta/ Ca un balon de sapun/ Imbracat in clabucul fragil,/ Tremurand de emotie./ Asculta-ma, te rog!/ Am sa-mi lipesc apoi/ Aripi de-ale gazelor rapuse./ Cu ele am sa zbor –/ Crede-ma,/ Ca sa ajung mai repede –/ Ma mai asculti?!.../ Totu e sa nu ma lovesc de pamant/ Stii si tu asta,/ Ca plesnesc pe loc –/ In fine, de fapt totul e sa nu ma lasi sa zbor prea mult/ Ca ma subtiez, si tot plesnesc,/ De fapt si asta o stii;/ Sa vii si tu cu aripile de gaza/ si iubeste-ma,/ Asculta-ma! iubeste-ma.../ Ca oricum aripile astea n-or sa mai tina/ Prea mult."
Promit destul de mult cele trei debutante de la Aula, dar o speculatie pe aceasta tema mi se pare deocamdata imprudenta; sau poate chiar inutila. In fond, marea dificultate a tinerilor debutanti din ultima vreme a fost nu neaparat sa „confirme", ci, inainte de toate, sa scrie in continuare.
 
*) Naomi Ionica, Cristina Popa, Georgiana Rusulet, Cele trei gratii, prefata de Alexandru Musina, Editura Aula, Brasov, 2008, 128 p.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Comandă anuarul ZF TOP 100 companii antreprenoriale
AFACERI DE LA ZERO