CRONICA DE TEATRU / "Efemerii" Arianei Mnouchkine – un secol intr-un spectacol (II)

Regizoarea Ariane Mnouchkine a fost dintotdeauna interesata in spectacolele sale de raporturile omului cu istoria, dar in Les ephemeres ea gaseste forma perfecta de a exprima simbolic acest raport, incapsulandu-l in momente precise, intamplari fara relevanta la scara istoriei, dar care s/au nascut la interferenta istoriei cu micul destin uman. Pe un ton plin de caldura si de intelegere, ea omagiaza suferinta anonima, efemeritatea unor vieti nestiute, consumate in culisele unui secol care a provocat o suferinta ce ne marcheaza si azi.

Asemeni efemeridelor, care traiesc doar o zi, acesti oameni obisnuiti care au iubit, suferit si murit in umbra Istoriei cu I mare, au propriile istorii de spus, iar actorii Theâtre du Soleil asta si fac. In timpul repetitiilor ei au propus situatii de viata relevante, unele inspirate din propriile vieti, iar mecanismul devoalarii partiale a acestor destine creeaza spectatorului sentimentul ca priveste prin gaura cheii si il mobilizeaza sa completeze el insusi ceea ce nu i se spune/arata.

O femeie intre doua varste se intalneste cu o functionara de la arhive in biroul acesteia, fiind in cautarea unor detalii despre parintii ei pe care nu i-a cunoscut niciodata. Alte scene ne arata cum continua cautarea femeii, insa acestea se intretaie cu amintirile unor personaje pe care ea le cauta: amintirile nu sunt povestite, ci traite sub ochii spectatorilor transportati in timp in epoca in care acestea au avut loc. Cateva detalii de costume, cateva obiecte, cateva replici ce permit contextualizarea si iluzia e gata – suntem in timpul celui de-al doilea razboi mondial si vedem scena in care parintii femeii, croitori de meserie, probeaza o clienta cu rochia de mireasa pe care tocmai i-au facut-o (chitanta pentru plata rochiei e unul dintre putinele inscrisuri pastrate in arhive despre familia cu pricina disparuta ulterior la Auschwitz). O alta scena are loc in noaptea in care se desfasoara raidul in care sunt arestati parintii femeii: cei doi incearca sa se ascunda la clienta lor insa aceasta, impreuna cu sora, se tem sa deschida si ii lasa pe cei doi fara sprijin.

Intr-un cabinet, intra o femeie in varsta care "probeaza" aparatul de radiografie, vorbindu-i ca si cum ar fi o persoana. Cand apare doctorita, adusa pe o alta platforma, ce reprezinta camera de baie unde aceasta e surprinsa de vizita neasteptata, intelegem ca e vorba despre o "bolnava problema" care nu se resemneaza cu singuratatea si apropierea mortii. Mai mult, ea intentioneaza sa plece in calatorie in... Mesopotamia si vrea neintarziat ca doctorita sa-i faca o rezervare. Femeia respira singuratate prin toti porii, e inchisa in lumea ei cu ticurile de care se sprijina ca de o armatura (un rol de compozitie facut de o tanara actrita exceptionala), iar norocul ei este ca doctorita nu e un simplu profesionist, ci sub halatul alb bate o inima adevarata – ca sa folosim un cliseu plin de caldura. Cum plin de caldura este acest medic, ce stie sa intre firesc in jocul bolnavei si reuseste sa faca fata detaliilor incredibile ale scenariului expus de aceasta, in asemenea masura incat, pentru a nu-i tulbura delirul, nici nu clipeste cand ia in palma cartoful pe care bolnava i-l da sustinand ca e mama ei de care trebuie avut grija.

Nici un comentariu, nici o judecata, nici un deget nu ne arata vinovatii sau victimele pe parcursul spectacolului. Faptele sunt doar povestite, din cateva tuse, suprinse in dinamica lor atat de bine re-construita pe scena. Concluziile, daca e nevoie de concluzii, le trage privitorul, care e invitat indirect sa se puna in situatia respectiva. Se insira una dupa alta in fata spectatorului mostre de curaj, dar si de lasitate, momente speciale din specia acelora care sunt atat de intense, incat devin memorabile pentru o viata intreaga, dar si clipe seci, goale, de care are parte tot mai des omul contemporan (o mica scena-bijuterie dureaza cateva minute si ne arata momentul aparent lipsit de semnificatii cand tatal divortat vine sa ia fetita care a ramas in week-end la mama ei, si le surprinde pe cele doua dormind, fiindca uitasera de aranjamentul conjugal menit sa le dea tuturor viata peste cap).

Valul de caldura si intelegere umana se raspandeste egal in spectacol, fara sa acuze, dand implicit o incredibila lectie despre cum ar trebui sa ne purtam in situatii extreme, dar si cand banalitatea vietii ne copleseste si ne face sa suferim.