„Lui Daniel – isi incepe Nicolae Coande prima dedicatie, amicala –, aceste flash-back-uri dintr-o Craiova pe ruinurile careia stau personaje semete. Cu prietenie, Nicolae". „Domnului Daniel Cristea-Enache – citii pe pagina urmatoare –, câteva din ingredientele cu care poezia concureaza distileria asta numita viata. Cu prietenie, Nicolae Coande". Urbanitatea omului este dublata de o pedanterie auctoriala foarte aproape de pretiozitate. Registrul comunicarii uzuale e „subtiat" artificial, in el fiind introduse elemente de imagerie poetica. Daca prima dedicatie se ofera si se accepta cu putina ironie, a doua, superflua, tine sa sublinieze si sa sublimeze totodata conditia lirica, dincolo de marginile propriu-zise ale poeziei. Insa prea mult protocol strica.
In versurile ce urmeaza, reflectarea artistului devine o veritabila obsesie. Partea buna e ca aceasta obsesie coaguleaza si structureaza poezia, oferindu-i o axa si un centru de greutate. Partea rea e ca o face previzibila, autorul nemaiputând iesi dintre oglinzile, multiplicate, ce-i intorc imaginea; aceeasi imagine. Nicolae Coande se vede (mai curând decât se simte) ca un poet din craiova, din penibilaoltenia, singurul, pâna la un moment dat, din cartierul tiganilor – si cu atât mai brav. Uitându-se in jur, el fixeaza vecinatatile sociale si le inventariaza pe cele poetice, intr-un text ce se salveaza, din nou, prin autoironie: „Ai idee unde locuiesc poetii din craiova? eu/ obisnuiam sa stau in romanesti singurul poet din cartier/ pâna a aparut firica. de fapt parintii lui locuiau acolo/ poetul venea doar vara prin fundatura sa mai vada/ casa bunicului si sa culeaga cirese. acum m-am mutat si eu/ nu mai este nici un poet in cartierul tiganilor si-mi/ pare cumva rau./ Stau in lapus intr-un bloc comunist/ si cred ca sunt singur si aici. Nu-s sigur dar parca/ i-am vazut fata lui ciupureanu prin zona. oricum/ nu ma intereseaza". Un poet in brooklyn se va incheia pe un ton diferit. Artistul craiovean va lua peste picior moda si snobismul celor care nu pot face arta decât la New York: „toti locuim in blocuri comuniste/ cu oameni care au facut comunismul si acum il regreta/ la un pahar cu manele. Dumnezeu/ sau un pitic a vrut asta./ Nu regret nimic dar as fi vrut sa stau in brooklyn – asta e moda./ Sau in tribeca sa fiu zilnic vazut de susan sontag/ sa-i fi citit poezia mea sa-mi fi citit eseurile ei atât de inteligente./ n-o sa ma vada niciodata./ Ai habar cum ii gaseste poezia pe poeti/ in locuri atât de comune?/ Nu stiu nici eu – dar ar trebui intr-o zi/ sa redefinim ce inseamna comun".
Daca numai arta conteaza, si nu locul unde este creata, tot inventarul anterior devine inutil. In fapt, autorul isi echivaleaza provincia („sudul", „infernul vesel craiova") cu o periferie prafoasa, o margine pestrita si derizorie. Ajuns aici, Cristos insusi ar fi inghesuit la casa de cultura si pus sa cânte la cobza. „Esti Cristos? e craiova", rezuma poetul situatia, retragând inca o data craiovei dreptul la majuscula. O alta aparitie in orasul detestat, de data aceasta reala, este a româno-americanului Andrei Codrescu. Poemul care o surprinde e suculent, cu intreaga gesticulatie provinciala insotitoare: „Când a venit codrescu in craiova/ si n-am stiut ca era pazit de firan/ de intensitatea adoratiei care face ca/ doua tari sa devasteze un local/ plin de afaceristi si tigani grasi/ i-am luat fata in pumnii mei convinsi/ o, nea firan, viata nu e un srl/ inainte sa aflu ca poetul vazuse casele tiganilor/ pe canal/ cu un satiric de la dunare/ am baut whisky-ul editorului/ cu o femeie in sticla –/ un ziarist beat de iluzia ca fac conversatie/ era de fapt o conversie proasta/ leu/$/ poezie/scotch/ Guns contra Dylan/ It was today ca-ntotdeauna/ s-a vorbit de rumsfeld burroughs si despre/ cum razboiul nu e tzara artistului/ generalii fac gloante/ si noi le pictam cu sângele nostru./ Ce-am râs la urma/ imi da si azi pe nas si pe gura" (Casanova in craiova).
Tema aceasta a marginalitatii, bine explorata de Nicolae Coande in volumele precedente (unul se intitula chiar In margine, altul, Fundatura Homer), este tratata acum la un nivel sensibil inferior. Autorul ezita intre calificarea negativa si cea pozitiva a spatiului sau („internationala craiova maret viitor" vs „ar trebui intr-o zi sa redefinim ce inseamna comun"), si, pe de alta parte, intre localizarea si generalizarea experientei lirice. Lecturile rafinate ale poetului, modelele sale culturale configuratoare intra in conflict cu „valorile" urbei, descrise si penalizate in regim satiric. Arta care ar trebui sa fie, pur si simplu, impunându-se in modul direct al oricarui poem pregnant, lasa loc prea des unor productii cu miza mica, subregionala. Factura lor e indoielnica. Femeia celor batrâni, Sânge de mocofan, CV-ul poetei, E careva...? si alte texte sunt rau scrise si inabil concepute. Autorul „nouazecist" are in vizor mai multe figuri locale, carora le dedica asemenea poeme-pamflete: „Lumina maghiara din coltul buzelor/ mimesis catodic apocalipse locale &/ papioane patapievici-centrale/ dupa 3000 de ani de literatura reala/ imi numar pe degete prietenii reusitele/ si neuronii cazuti in coada pisicii/ speranta poate oferi orice in afara/ prajiturii democratiei/ imensa lipsa de autoritate a lumii creata/ de un cur-scriitor/ a fatat un ou cu doua nasuri/ in stratul de ceapa din penibilaoltenia –/ femeia celor batrâni/ adica" (Femeia celor batrâni); „In cv-ul poetei se spune ca s-a nascut/ la Caracal/ dar nici vorba ca iubeste criticii de la Nord/ tigla de pe latura estica a casei rânjeste/ ca o vedeta la soare/ viermele se odihneste in mar/ azi a trecut Asia/ la Caracal poetul orasului este omagiat/ de comunisti si legionari/ ce-ar mai râde poeta/ (are maestri nascuti tot in Sud)/ ma gândesc sa trec Asia" (CV-ul poetei).
Cine e oare „femeia celor batrâni"? Dar poeta nascuta-n Caracal? La cine se refera autorul când vorbeste despre „criticii de la Nord" ori despre „maestrii" sudici ai poetei care il enerveaza? Ce poate sa insemne, in limba româna, „lumina maghiara din coltul buzelor"? Lectorul isi bate putin capul cu aceste enigme rebusistice, dupa care isi ia seama. Are totusi lucruri mai importante de citit si de facut decât sa completeze, el, verigile-lipsa din lantul unor resentimente locale. Nicolae Coande scrie aici o poezie cu cheie; insa ratarea poeziei face inutila descoperirea cheilor, a cifrului provincial.
In alta categorie intra texte precum La jumatate, Sfoara ori Portiuni neobservate ale trecutului. La rândul lor elaborate, ele nu mai au tonul de caznita ironie si realizarea tehnica deficitara ce compromite sectiunea mediana si volumul in ansamblu. Cel putin ultimul din aceste trei poeme imi aminteste de „vechiul" Nicolae Coande: „Când am aflat ca Dumnezeu duce lupte grozave/ in alta parte din univers/ in timp ce noi il tot asteptam cu mucii la gura/ mi s-a facut brusc sila de mine. M-am ridicat din pat/ m-am dus in bucatarie am luat cutitul de pâine/ a incercat viclean sa-mi scape dar l-am tinut strâns/ pâna am simtit cum trece sângele prin el/ si l-am facut sa simta durerea pe care am incercat-o/ atunci când portiuni neobservate ale trecutului/ se-arata brusc la fereastra sa-mi spuna/ ca viata n-a fost tot timpul aici: o dimineata/ pe limba unei femei de-o noapte in zona mea de avarie./ Iti sufla in fata: miroase a om parasit./ Un ins care scoate din buzunarul de la piept/ putina pâine saraca./ Doar puterea se poate uni/ cu o alta putere".
Asemenea pagini sunt rare in placheta de fata. Vânt, tutun si alcool se inscrie pe curba descendenta a poeziei lui Nicolae Coande, accelerând caderea sudicului neconsolat.
*) Nicolae Coande, Vânt, tutun si alcool, cu sapte desene de Silviu Bârsanu, Editura Brumar, Timisoara, 2008, 84 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
