Sărăcia moştenită de Lenţica din neam, din străbuni, fusese lăsată fetelor ei moştenire ca un blestem, pe care Brînduşa se învrednicise să-l rupă, dar cu ce preţ? Preţu-i prea mare: pe cît de tare-l urăşte pe Laurian, pe-atît de greu i-ar fi să se dezică de el. Este şi ăsta un preţ, nu cu mult mai mic decît blestemul sărăciei, încercat la o adică pe propria piele şi pe care-l vede de jur împrejur la toată lumea, la surori şi la maică-sa... Îşi ajută cît poate neamurile, cît o lasă inima, fără să reuşească vreodată să le mulţumească. Sătulul nu crede flămîndului, mă rog, nu se poate achita întru totul, dar e tot atît de adevărat că flămîndul e greu de săturat, oricît l-ai îndesa. Şi ce să mai zici, fiecare cu soarta lui, o zicere pe care o freacă pînă ia foc, în afară că fiecare le ştie pe ale lui... Le ştie şi se-ntîmplă că le spune şi altora, să se uşureze, o meteahnă din care poate ieşi ce nu te aştepţi: maică-sa, uite, îi povestise Brînduşei de Robert. Păi şi înainte să apuce să-l vadă şi după aceea, drept pentru care, după ce s-a întîmplat să-l vadă, ei i s-a făcut s-o pună să se intereseze de el şi astfel a ajuns Lenţica să-l întrebe pe Miron, cînd a apărut iarăşi în Mohaci, şi Miron că cine, Diavolul? Ţi-e dor de el, dadă Lenţică? Auzi cum îi zicea, Diavolul, sau înger-îngeraş, cum şi-l aminteşte Lenţica, plămădit şi încropit parcă din vorba aia cu care îşi tot împăna poveştile, cum că femeia l-a încălecat pe dracu' şi dracu' a-ncălecat lumea şi pămîntu'...
Cînd se nimerise la maică-sa şi-l văzuse, cinci minute doar, între drumuri, cu surorile şi copiii pe picior de plecare, trebuie că deja începuse să lucreze obsesia în ea, să şi-l închipuie ca pe un multvisat şi multaşteptat, măcar că uneori presimţea ca pe o aiureală o astfel de fixaţie. Un bătrîn înalt, adus de spate, arcuit parcă de o slăbiciune extremă ce reverbera în lumina aceea smerită a ochilor de un albastru stins şi hainele lui arătînd roase de purtare îndelungată şi decolorate de intemperii, hainele unui călător neîngăduindu-şi prea multe clipe de răgaz, şi felul cum se înclinase în faţa ei şi-a surorilor, umil, uitîndu-se-n pămînt, urîndu-le parcă tot binele din lume, iar binele chiar s-a întîmplat, cînd l-a reîntîlnit şi l-a cunoscut în şcoală.
Fiind făcut din pămînt s-ar fi cuvenit într-adevăr să se uite-n pămînt, în timp ce curviştinele alea cu pîntecele şi buricele dezgolite rînjeau uitîndu-se la el, dat fiind că erau făcute din coasta lui. Acuma însă, şi io te iubesc, floricică... Repetînd de-a surda i-ar fi trebuit mai multe perechi de palme ca s-o simtă, să şi-o apropie, s-o îmbrăţişeze, s-o mîngîie, ca şi cum ea l-ar fi făcut să se îndoiască de propriile simţuri. N-ar fi fost mare lucru să fi intrat în anul morţii după cît de pornit era, iar ea părea şi mai pornită decît le pomenise cîndva pe maică-sa şi pe soră-sa, rătăcite amîndouă acum printre umbrele mîloase ale unui trecut incert, mistuit de acelaşi foc - carnea care arde, sfîrîie şi se face scrum înainte să apuce să putrezească şi să rămînă sufletul şi duhul tînjind în van după carne, la fel ca palmele care se îndoiesc de tot ce ating şi iarăşi se vedea revenind în vremurile cînd nimerise prima dată prin locurile astea, pe un traseu concentric, urmînd cercuri tot mai strînse, pînă devenea duhul putred al unui diavol care dădea ochii peste cap sastisit, dezgustat, îngreţoşat, fiindu-i prea de ajuns ce a văzut.
În loc să se uite-n pămînt, se uitase la ea. Căscase gura la ea. El era o curviştină pentru care ea, ca şi un bărbat cu dare de mînă, cu posibilităţi de a-şi satisface capriciile, găsise slujba asta. Îl cumpărase destul de ieftin la o adică, ca să-l folosească în nopţile cînd o apuca amocul. Îi era la-ndemînă, comod, locuia la o jumătate de oră de mers pe jos de şcoală, dar îi plăcea să vină cu maşina, cu BMW-ul ei valorînd o mică avere, o sumă de neconceput pentru el, uite-o călare pe treizeci de mii de euro, rulînd agale sau în viteză prin centrul oraşului luminat de firme de magazine şi localuri cu program non-stop, savurînd fiecare secundă şi fiecare milimetru de decor, mişcările, zgomotele, mirosurile. Tîrgul ei, oraşul, primul oraş peste care a deschis ochii pe cînd avea şapte ani, cînd maică-sa se îndurase s-o aducă, s-o plimbe prin magazinele din Piteşti ca să-i cumpere uniformă de şcoală. Mai încoace văzuse Parisul, Londra, Madridul, Ierusalimul, făcuse excursii pe banii lui Laurian, parcă doar pentru a afla că nicăieri nu-i mai pe sufletul ei ca-n drumurile noaptea prin tîrgul copilăriei.
În unele nopţi se grăbea. Scăpa ca din puşcă din şcoală, din braţele Diavolului şi din mădularul lui de foc, încărcată de ostilitate tăcută, gata să explodeze. Atunci îl folosea înnegurată de mustrări de conştiinţă. Nici vorbă că i-ar fi păsat de Laurian; dar că nu-şi putea ierta că-i privează pe copii de prezenţa şi ajutorul ei, de care se puteau lipsi altminteri. Îi era de ajuns o jumătate de oră cu Diavolul, în care vedea chiar diavolul în carne şi oase, viciul pe cale s-o tonifice, s-o remonteze pentru următoarele trei-patru zile, amînînd prăbuşirea, dezastrul şi totodată chemîndu-l apropiindu-şi-l pas cu pas. Mai multe erau totuşi nopţile cînd, din drumul cu maşina aluneca direct, într-o transă a acuplării violente şi înlăcrimate, prin care întrevedea şi chema iubirea, pe bărbatul multaşteptat, uitînd de treburile de acasă şi de copii, de obligaţiile ei de profesoară şi directoare. Îi era de ajuns să vorbească pe mobil cu copiii, să-i îndrume cu indicaţii dictate de exigenţa ei de mamă iubitoare. Copiii nu-i ieşeau din cuvînt, vorbele ei le intraseră oricum în sînge şi-i călăuzeau în permanenţă, mai ales cînd nu era acasă: să mănînce, să strîngă unde au mîncat, să spele vasele, să-şi facă temele pe care ea le va verifica şi să nu care cumva să nu fie în regulă. De la ora de să se culce, da, fără televizor şi să-şi pună hainele-n ordine, să-şi facă ghiozdanul pentru a doua zi şi abia pe urmă să iasă afară la joacă. Să intre amîndoi în casă pînă se întunecă şi nu-ţi dau voie cu bicicleta, iubitul meu, şi nici ţie cu rotilele, iubita mea, fiindcă mi-e frică, sînteţi singuri şi-s maşini multe... Mîine, da, cînd o să fiu cu voi.
Fata şi băiatul, Greta şi Alin. Iubitul meu şi iubita mea. Erau ca şi părinţii ei de care n-a prea avut parte. Cu ei îşi împărţea viaţa şi socotea că trebuie să le spună şi să ştie tot: sînt cu Robert, da, sîntem în şcoală, în vreo două ore mă întorc acasă. Da, iubita mea, îţi promit că te las să te duci la ziua Lilianei la Braşov, am să te duc eu cu maşina. Poate-l luăm şi pe Robert cu noi. E şi el de-al nostru...
După două ore, cînd o sunau sperînd s-o prindă în drum spre casă, ea îşi amîna întoarcerea acasă cu o zi sau două: acum o jumătate de oră ne-am hotărît să dăm o fugă pînă la Constanţa, sau Bucureşti, sau Cîmpulung. Încotro îi dicta inspiraţia iubirii. Programul copiilor trebuia totodată să-şi urmeze cursul normal şi cînd lipsea de acasă mai multe zile. Să se ducă la şcoală, să mănînce, să se culce singuri, iubitul meu, o să-ţi cumpăr jocul ăla pe calculator, îţi promit, da, şi căţelul ăla de la bunica o să-l luăm acasă. Numai să nu muşte... Să nu fie bolnav... Lasă c-o să-l ducem la doctor să-l vaccineze, să-l deparaziteze, dacă-l iubeşti atît de mult... Să fiţi cuminţi, să staţi cuminţi pînă mă întorc, să puneţi ceasul să sune, să vă treziţi mîine dimineaţă la şcoală... Ce fac? Nu v-am spus? Sînt pe drum, în maşină, în noaptea asta o să dormim la hotel... O să vă descurcaţi, nu-mi fac probleme, da, sînt mîndră de voi... Da, acum mîncăm, friptură de pui cu cartofi natur şi salată de roşii, da, şi salată de fructe, da, are ananas, bucăţi de banane şi boabe de struguri, bucăţele de măr, da, camera-i spaţioasă, cu două paturi mari, baie cu cadă, televizor, plasmă, terasă de unde se văd munţii... Ce să facem? Vorbim, stăm de vorbă, ne uităm la televizor, mai stăm puţin şi ne băgăm în pat la culcare... Vedeţi, aveţi grijă ce-i spuneţi lui tata dacă apare la noapte acasă. Ştiţi voi de fapt, nu-mi fac probleme... Nu, nu, în nici un caz. Îi spuneţi să nu mă sune. Nu vreau să fiu deranjată, vreau să mă odihnesc, să mă relaxez. Nu am nici un chef, îi spuneţi voi ce şi cum, ştiţi voi ce să-i spuneţi...
Alin şi Greta se pricepeau s-o descurce tot atît de bine pe cît ştiau să se descurce în lipsa ei. Deprinseseră rapid, din mers, jocul acesta al maturizării timpurii, necesarul compromis intrat în legea firii, în timp ce erau ţinuţi la curent cu toate mişcările mamei lor şi li se spunea tot, mai puţin lucrul cel mai important pentru care mama îl tîra pe Diavol după ea. Nu neapărat pentru că li s-ar fi impus o interdicţie pentru acum ne-o tragem, ne futem şi aşa mai departe, ci pentru că la o adică asta se subînţelegea, iar ei îi înţelegeau nevoile de felul ăsta, la fel ca nevoia de a fi liniştită în privinţa lor. Se versaseră în jocul complicităţilor, în complicaţiile lui inutile şi deopotrivă indispensabile, absurde şi obligatorii totodată: tata nu trebuie să ştie, deşi oricum ştie, dar trebuie să pară că nu ştie. Toate acele convenienţe îi făcuseră să-şi piardă inocenţa înainte de a şi-o împlini în zilele şi nopţile cînd înţelegeau că trebuie să stea singuri acasă, căci mama lor îşi făcea mendrele cu iubitul ei Diavolul, căruia de cîteva luni îi spuneau Robert, tot aşa cum altădată diavolul purtase multe alte nume reţinute şi însuşite de la mama şi numaidecît uitate, ca şi cum n-ar fi fost, pentru a fi înlocuite cu altele. De cînd se ştiu, diavolul şi-a avut rostul şi locul lui important în familie, făcînd ca prin mîna bună a mamei lor să le vină distracţiile, jocurile pe calculator, bicicleta, rotilele, telemobilele cu cameră video, mesele la McDonald's, excursiile şi vacanţele în Grecia, Egipt, Coasta de Azur... Mama li se dedica trup şi suflet altminteri, spre deosebire de tatăl lor pe care-l vedeau încă şi mai rar decît pe ea şi-l vedeau destul de des beat, gălăgios, dar de bună seamă că şi el era al lor şi avea rolul lui, bine stabilit, căci mama ţinea uneori să le amintească că-i tatăl lor, chiar dacă beat şi vorbind în dodii. Să se ducă la el să-l liniştească, să-l pupe, să-l mîngîie, să-l iubească, e şi el al lor...
Şi el şi mai cine? Zbuciumată cum era, armonia familiei lor îşi trăgea vlaga din aplecarea mamei lor spre diavol, oh, te iubesc te iubesc te iubesc... Cît de des i-ar fi spus-o, tot nu-i era de ajuns, iar datoria Diavolului era să ţină aproape, floricică, ţi-am spus doar că şi io, presimţind pasămite că asta ar fi o cale să-şi crească şansele de supravieţuire pentru următorii douăzeci de ani în slujba oferită de ea. Crezuse, i se păruse, dar nici pomeneală să fi intrat în anul morţii. Era tot mai sigur pe viaţa lui în timpul escapadelor cu floricica lui prin oraşe, staţiuni turistice, camere de hoteluri şi moteluri în care nu zăboveau mai mult de două zile, într-un soi de circuit fragmentat de lună de miere. Poate că tocmai Brînduşa intrase în anul morţii, după felul cum se-ndura să calce în gura lăcomiei: ce nu cheltuise vreodată cu alţii şi n-ar fi cheltuit nici în visele cele mai generoase cu mama şi surorile ei, risipise tot într-o veselie cu Diavolul ei decrepit şi priapic, luat de val, simţindu-se tot mai în largul lui în postura de gigolo în mizerie.
Din volumul în curs de apariţie la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
