M-a mirat intotdeauna modul in care majoritatea varfurilor ierarhice isi trateaza propriile esecuri. Oamenii au o ingaduinta bonoma, un aer de copii prinsi la borcanul cu dulceata si dovedesc o frivolitate mai stanjenitoare decat cochetaria batranelor cocote cand isi amintesc de trecutul aventuros.
Departe de a-si lua distanta fata de erori si de a reface calculul la rece si mult, o, mult mai departe de a se retrage macar temporar din cursa, stalpii societatii - sa le zicem asa - isi gasesc scuze de circumstanta.
Una dintre cele mai invocate este "naivitatea" cu care s-au angajat in cine stie ce confruntare. Urmeaza "prea marea incredere in oameni" si, oarecum in subsidiar, "lispa de fermitate" in tratarea cine stie caror fenomene negative sau a unor parteneri "cu probleme". Nu imi amintesc sa fi auzit in ultimii ani de vreo demisie de onoare. Mi se pare ca numai batranul Mircea Ionescu Quintus, scos printr-un joc de evaluari informatorul informatorilor, a parasit conducerea partidului sau cu o demnitate irepetabila.
Daca e vorba de "autocritica" (ah, de cand n-am mai auzit vorba asta de duh!), ea seamana cu imputarile pe care si le facea si Ceausescu pe vremuri. Nici el nu era tot timpul suficient de vigilent, asa ca in viata partidului se iveau din cand in cand "lipsuri, minusuri si nerealizari". E adevarat ca el nu inregistra esecuri. Ce m-ar fi distrat pe timpul acela o infrangere in alegeri. Sau macar asa, de ochii lumii, un 56%! Tin minte ca pana si cu cateva zile inainte de marea rasturnare a situatiei, instructorii de partid veneau pe la adunarile generale din intreprinderi cu inima stransa, sa nu fie cumva vreun reclacitrant care sa se opuna realegerii Tovarasului in funtea unicei formatiuni politice a neamului.
Cam de aceisi recalcitranti se tem si multi dintre conducatorii de astazi. Analiza esecurilor este urmata de promisiunea unei reforme de fond a partidului. Nu stiu insa cum se face ca schimbarea structurala se transforma intr-o galceava interminabila pentru functiile de la varf. Duse in culise, alimentate cu zvonuri si dinamitate cu snoave, aceste dezbateri raman circul cotidian al scenei noastre politice. Chiar atunci cand se mimeaza cate o consultare a "bazei", rezultatele se contrafac peste noapte si esichierul "elitei" ramane aprope neschimbat. "Ori sa se revizuiaca, primesc, dar sa nu se schimbe nimic. Ori sa nu se revizuiasca, primesc, dar atunci sa se schimbe cate ceva, mai ales prin punctele esentiale", pare sa fie sloganul care guverneaza jocurile de la noi, dupa o reteta mai veche de un secol. Baza nu conteaza nici macar cat un cetatean turmentat.
Culmea este ca schema de lucru este respectata si in institutii sau formatiuni care nu au nimic cu politicul. Daca cineva vrea sa puna la punct o intreprindere, prima grija este infiintarea unui corp de comanda, a unui staff, care sa toace banii cu scheme si fantezii si sa intocmeasca strategii ale reusitei. Nici aici, nimeni nu se gandeste la cine va duce munca de la o zi la alta, de la un an la altul. "Pleava gasim noi, cu spicul e mai greu", isi spun in barba strategii.
Pe la inceputul anilor '80, un importator destoinic a gasit in Italia niste pantofi de lux la un pret de nimic. Bucuros de chilipir (pentru ca si pe vremea aceea, comisionul curgea), a adus in tara cateva zeci de mii de perechi de pantofi. Puse in vanzare, incaltarile nu s-au dovedit chiar performante. La prima ploaie, talpa ceda si omul ramanea descult. Misterul s-a dezvaluit foarte repede, dupa ce ai nostri nu s-au sfiit sa ceara socoteala italienilor. Era vorba de asa-numitii "pantofi de mort", fatosi pe deasupra, dar cu talpi de carton, pentru ca mortii nu se prea plimba. Asa se explica si pretul redus. Dar cine sa se gandeasca la talpa?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
