Mimetismul este la mare preţ. Chiar dacă modelul lui arhetipal s-a dovedit a fi fals: cameleonul nu încearcă să se camufleze, copiind mediul înconjurător, ci îşi schimbă culoarea în funcţie de stările sale emoţionale.
Al doilea reper de copy-paste a fost dat de epicentrul ales, legendara Piaţă a Universităţii. Suprapunere alimentată de o stranie coincidenţă - să-i spunem totuşi sincronicitate? - prin care vârful de sarcină s-a înregistrat în 13-15, precum în acel de neuitat iunie mineresc. Numai că nici comparaţia cu decembrie 1989, nici cea cu Golaniada nu stă în picioare. În primul caz nu se poate compara acţiunea autorităţii, în al doilea nu se poate compara acţiunea protestatarilor. Zona liberă de neocomunism a fost ferită de inserţia politicului, liderii opoziţiei evitau să treacă pe-acolo şi oricum n-ar fi fost lăsaţi să vorbească din balcon; în acelaşi timp, vreme de 50 de zile (!) nu s-a înregistrat niciun act de violenţă comis de vreun manifestant, deşi jobul de provocator fusese inventat deja şi experimentat atât în 28-29 ianuarie, cât şi în 18-19 februarie.
Dar ce-are sula (-n coaste) cu cultura? Are, la greu. În decembrie 1989 mulţi intelectuali s-au aflat în stradă înainte de căderea lui Ceauşescu (după - nu se pune), şi-au riscat viaţa, unii au fost răniţi, arestaţi, bătuţi. În timpul mitingului-maraton din Piaţa Universităţii, majoritatea intelectualilor de vârf şi-au spus părerea - din balcon sau în scris. Ceea ce defineşte evenimentele din ianuarie 2012 este tăcerea elitelor. De parcă nu le-ar interesa. De parcă nu le-ar privi. Şi când spun elite, mă gândesc inclusiv şi mai ales la cele profesionale. Cuiul lui Pepelea, scânteia care a aprins pulberea a fost un proiect de Lege a Sănătăţii - or, nu ştiu dacă aţi băgat de seamă, doar doi-trei medici de vârf au avut de spus ceva. De o parte sau de cealaltă, nu contează, pro sau contra. Sigur, putem uşor bănui motivul: n-au citit textul. Ceea ce e însă o circumstanţă agravantă, nu atenuantă!
Oricum, scânteia a fost foarte repede uitată şi protestele au devenit unele de fond, regăsind astfel modelul "Occupy", în ambele dimensiuni: 1. nu e bine aşa; 2. nu propunem nicio alternativă. Cum în Occident s-a strigat "Moarte capitalismului!", iar la noi nostalgia "Epocii de Aur" era oricum puternică, se poate subînţelege că nici românii nu mai vor capitalism. Dar ce? Aici, tăcerea elitelor, a oamenilor de cultură, devine extrem de gravă, pentru că oamenii din stradă, majoritatea sincer disperaţi, au nevoie de informaţii corecte, de explicaţii inteligente şi nepartizane. Elitele româneşti au lăsat dezbaterea - atât cât se poate vorbi despre o dezbatere - pe seama politicienilor şi a galeriilor ultras. În condiţiile astea nu mai avem niciun drept ca, peste o lună sau un an, să ne văităm ce s-a ales de ţara asta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
