Cuvinte într-un accelerator de particule/ de Alex. Ştefănescu

2 dec 2010 Autor: Stefanescu Alexandru

Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de faţă.

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

- Mai există la Nichita Stănescu un mod de a se opune tradiţiei şi anume acceptând-o cu o fervoare fără precedent, ducând-o până la ultimele consecinţe.

- Cred că ai dreptate. Mă gândesc, de exemplu, la faptul că prin tradiţie poezia presupune o fineţe a observaţiei, un realism care s-ar putea numi un realism princiar. "Ruptă de mişcări de valuri ca de bulgări de lumină"… "Tâmpla-i bate liniştită ca o umbră viorie"… "Cir-li-lai, cir-li-lai, ca-n copaie când te lai"… "E-atâta linişte în jur că-mi pare c-aud lovindu-se de geamuri razele de lună"… În asemenea imagini-performanţă au fixat poeţii dinaintea lui Nichita Stănescu semnale aproape insesizabile şi, în orice caz, greu definibile ale lumii înconjurătoare. Nichita Stănescu intră în competiţie impetuos şi, în această privinţă, bate toate recordurile, atingând o incredibilă acuitate a senzaţiilor. Face o adevărată risipă de fineţuri. Şi asupra cititorului acest exces are un efect ciudat: se simte ca în Eldorado, unde aurul, obţinut în alte părţi cu greu, ca un nepreţuit trofeu, poate fi văzut peste tot, sub formă de pietriş şi lespezi. Aproape nu există poezie de Nichita Stănescu în care să nu apară această luxurianţă: "O dungă roşie-n zări se iscase şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins cu umbrele lor melodioase umerii încă dormind, mi i-au atins"… "Din punctul de vedere-al pietrelor, soarele-i o piatră căzătoare, oamenii-s o lină apăsare"… "Mâinile mele sunt îndrăgostite, vai gura mea iubeşte, şi iată, m-am trezit că lucrurile sunt atât de aproape de mine, încât abia pot merge printre ele fără să mă rănesc"… "Pe câmpu-ngheţat caii mureau, câte unul, în picioare, cu ochii deschişi, de piatră. Vântul îi răsturna pe rând, câte unul, bubuiau pe rând, câte unul, ca pe-o nesfârşită tobă de piatră". O acuitate extraordinară apare în reprezentarea intimităţii, care întotdeauna i-a preocupat pe poeţi, fiind, poate, esenţa însăşi a lirismului. Nichita Stănescu vorbeşte de îndrăgostitul care îmbrăţişează cu coastele şi de dorul care i se face sângelui de inimă. Sedus de ideea de performanţă, el nu ţine seama de riscul unei înţelegeri naturaliste a imaginilor anatomice şi siguranţa sa îl determină pe cititor - dacă are destulă elasticitate - să accepte perspectiva pur poetică. Practicarea poeziei ca ars combinatoria (îndeosebi de către avangardă) este, la fel, dusă până la o fază paroxistică. Nici o minte, oricât de inventivă, nu poate să nu se recunoască învinsă atunci când poetul apare însoţit de "turma sa de lei străvezii", când descrie un lanţ vertical de soldaţi atârnat de un nor ("Eu mă las s-alunec pe şirul lor/ ca pe-o frânghie,/ şi-alunecând, cataramele/ centurilor lor, îmi zgârie faţa.") sau când reformează o sintagmă milenară: "foaie verde de albastru".

- Şi totuşi nu înţeleg care este "soluţia" găsită de Nichita Stănescu…

- Supusă unei agitaţii neobişnuite, prin evitarea fulgerătoare a oricărui traseu liric prestabilit, şi unei temperaturi înalte, prin permanenta tendinţă spre "maximum", materia poetică se transformă de la un moment dat în altceva, aşa cum se transformă materia obişnuită în plasmă la o presiune imensă sau la o temperatură de zeci de milioane de grade. "Limba poezească" a lui Nichita Stănescu iese din acest accelerator de particule pe care îl reprezintă confruntarea cu tradiţia într-o stare de febră intelectuală fără termen de comparaţie. Evitarea-parodierea stilurilor poetice de până la el şi, în acelaşi timp, asumarea capricioasă a acestor stiluri dintr-o dorinţă de competiţie care se stinge repede prin prea uşoara acumulare de victorii generează, în cele din urmă, un limbaj poetic cu totul diferit de cele precedente şi, totodată, un limbaj poetic care reprezintă o sinteză a celor precedente. Vorbeam de locuitorul dintr-un mare oraş care ştie să se strecoare cu abilitate prin mulţime, fără să atingă pe nimeni. Să ni-l închipuim acum pe acelaşi locuitor nu urmând o ingenioasă traiectorie labirintică, ci, pur şi simplu, ridicându-se la un moment dat de pe pământ şi plutind deasupra aglomeraţiei. După acumularea de numeroase experienţe poetice în cultura noastră, Nichita Stănescu este cel care a mutat dintr-odată totul în alt plan. A trecut pe o nouă buclă a spiralei.

- Şi ce se întâmplă aici?

-La acest nivel, o libertate ameţitoare, ca într-o epocă de pionierat, i se deschide în faţă. Cuvintele trec cu uşurinţă de la o categorie gramaticală la alta: "N-ai să vii şi n-ai să morţi/ N-ai să şapte între sorţi/ N-ai să iarnă primăvară/ N-ai să doamnă, domnişoară"; "Astăzi eu mă mut din «sunt». Ce poveste/ Este/ a fost mâncat de către nu este." Apar cuvinte inexistente în dicţionare: "Noi nu vrem să fim geniali,/ noi vrem să fim trimbulinzi". Lumea - cum visa G. Călinescu - se transformă într-un "joc de mari curcubeie". Conturul trupului omenesc, considerat atâta vreme un tabu, se desface din el însuşi, ca un emiţător de forme schimbătoare: "Scoate-mi pielea de pe mine/ poate vrei o amforă,/ poate vrei să bei dulbine/ Doamnă verde Camforă.// Poate că le este sete/ ale dumneavoastror plete,/ poate că vă sunt uscate/ paişpele cel de carate".

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com