Superlativ al genului, reusind sa sublinieze rafinamentul din flamenco, desprinzandu-se de telenovela, Joaquin Cortes si spectacolul sau Mi soledad au confirmat ambianta pe care ne-au oferit-o de fiecare data Intalnirile JTI.
Prin intermediul Art Production, sub aceasta titulatura am putut vedea la Bucuresti din anul 2000 compania Bejart Ballet, Tango Passion, Compania Nacional de Danza din Madrid, Cullberg Ballet, pentru ca in vara anului 2006 sa avem ocazia de a urmari la Bucuresti, la Sala Palatului, un inedit spectacol de flamenco, tip de dans a carui popularitate i-a fost evidenta oricui a citit afisele, pe care foarte rar se intampla in Bucuresti sa descoperi inscriptia "Sold Out", ori s-a aflat printre cei 4.000 de spectatori ai serii.
Dramatismul discursului coregrafic a dominat primele minute ale spectacolului, formatia de dansator clasic a lui Joaquin Cortes (s-a afirmat ca solist al Baletului National Spaniol) facandu-se simtita in constructia primelor numere, alaturi de experienta sa actoriceasca (productii ale lui Pedro Almodovar, filmul Flamenco al lui Carlos Saura).
Spre deosebire de Antonio Marquez, alt mare nume al genului flamenco pe care l-am vazut relativ recent la Bucuresti, Joaquin Cortes mizeaza in primul rand pe muzica spectacolului (conceputa de el in colaborare cu Jose Carbonell si Antonio Carbonell), conceputa pe o fuziune de genuri muzicale evidenta inca de la componenta trupei prezente pe scena, care alatura instrumente de sorginte folclorica - diverse percutii, acordeon, chitara rece, instrumente din orchestra clasica - vioara, violoncel si instrumente ale combo-ului de jazz, precum chitara bas.
Muzica insasi, in care isi disputa intaietatea cu discretie jazz-ul, muzica cubaneza si muzica clasica in ritmurile dominante de flamenco, cu o bogata componenta vocala (sapte voci care evolueaza fie solistic, fie in grup) paraseste din cand in cand dominanta etnica a genului pe care il reprezinta, alunecand pe mici portiuni spre clave-cuban-jazz sau clasic.
Mizand mult pe politonalism, chiar pe polistilism, muzica spectacolului Mi soledad este, dintr-un anumit punct de vedere, mai importanta decat dansul. Pentru ca Joaquin Cortes este singur, danseaza putin si condensat, in vreme ce muzica domina prin diversitate, prin ruperile de ritm, prin capacitatea de a creea stari chiar in conditiile in care intelesul textului iti este perfect strain.
Interiorizarea declarata ca fiind concept generator al spectacolului Mi soledad are particularitatile ei, virtuozitatea specifica dansatorului de flamenco este etalata copios de Joaquin Cortes, dar lipsa elementului feminin in coregrafie, lipsa emblematicelor castaniete, scade in mod evident din spectaculosul serii.
Totusi, valentele actoricesti ale evolutiei eroului serii, momentele de densitate expresiva si tehnica pe care le descoperim tot mai frecvent spre final, constructia sigura a scenariului si finalul colectiv in care cantaretii devin dansatori in cel mai firesc si popular sens al cuvantului aduc aminte de ceea ce ne imaginam cu totii cand ne gandim la flamenco.
O reuniune a unei mari familii, un spatiu al efuziunilor emotionale eliberate prin dans, un joc al acumularilor si al exploziilor, seducator prin erotismul sau implicit. Ceea ce ni s-a propus cu Mi soledad a fost o paradoxala combinatie intre vedetizarea cvasi-hollywoodiana a eroului principal, dansator fabulos (superbe, de altfel, costumele create de Jean Paul Gaultier) si maxima esentializare a elementului coregrafic, pus in valoare intr-o imbinare perfecta cu muzica.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
