Mi-am exprimat in mai multe randuri parerea ca literatura romana a trait o lunga perioada sub zodia operei de tinerete. Autorul roman era fatalmente unul tanar, genial la debut si deseori mediocru in apusul vietii sale, daca mai apuca sa scrie si nu traia din gloria de demult. O alta fatalitate a culturii romane era "biblioteca marilor proiecte esuate", dupa cum fixa aceasta neimplinire M. Ungheanu.
Ambitii nemasurate, vaste santiere deschise doar spre a ne masura neputinta de a mai si construi. Nu avem vocatia monumentalului, era de parere G. Calinescu, o absenta ce poate explica si timiditatea receptarii culturii romane.
Observ insa o schimbare de mentalitate a autorului roman si, in general, a romanului creator de cultura, in sensul unei profesionalizari care presupune o constanta a scrisului si o implinire a proiectelor. In ultimii ani, au aparut carti importante ale unor autori care au trecut binisor de tinerete, iar unele dintre ele depasesc net, nu doar confirma, debuturile altfel stralucite. Gh. Craciun, Petru Cimpoesu, Gh. Schwartz, Alexandru Ecovoiu, Ioan Lacusta, Iolanda Malamen, Stelian Turlea, Mircea Cartarescu (cu un bonus pentru admirabila profesionalizare care l-a facut sa-si incheie proiectul Orbitor) au prins "varful de forma" - spre a ma exprima in limbaj sportiv - la maturitate. Si ceea ce este imbucurator, toti, cu exceptia lui Craciun - Dumnezeu sa-l aiba in paza sa! -, dovedesc in continuare forta creatoare.
Mai ales pentru proza, este obligatoriu nu numai sa ai talent, ci si sa traiesti daca nu mult, macar suficient incat sa iti cristalizezi o ideologie prin care sa fixezi lumea, sa ai o experienta de viata care sa nu te mai lase, ca in tinerete, purtat de valul epidermic al trairilor tale, sa iti confrunti tabla ta de valori cu nemilosul timp.
Observ de asemenea ca mai toti, dar si alti scriitori romani, si-au cristalizat proiecte de anvergura, ambitioase si in dimensiunea lor (iata cate istorii ale literaturii au aparut, iata proiectul "geografiei literare" al lui Cornel Ungureanu, spre a da rapid doar doua exemple). Asadar, cred ca ne aflam pe un drum bun si ca roadele se vor vedea prin soliditatea (ca sa nu spun monumentalizarea) culturii romane.
Stelian Turlea exprima pe deplin profesionalismul scriitorului, ceea ce, simplu spus, inseamna ca a fi scriitor presupune a scrie si a publica o carte daca nu in fiecare an, macar la doi ani. Registrul stilistic si paleta larga de subiecte (si genuri) il asaza pe Stelian Turlea intr-o pozitie unica in literatura romana. Noua romane, opt carti pentru copii, zece de publicistica, traduceri, ingrijiri de editii nu inseamna numai o desfasurare impresionanta de forte si un volum teribil de pagini scrise, ci si, sau poate in primul rand, un profesionism desavarsit, singular. Darul Ioanei (Ed. Polirom, 2007) are o istorie stranie: a fost inceput in septembrie 1976 si terminat in aprilie 2006. Nu este vorba de un roman de sertar, ci de o carte indelung elaborata. Am trait aceeasi experienta scriind Gerda vreme de mai bine de 20 de ani si stiu care sunt resorturile, dar si obstacolele pe care trebuie sa le depasesti intr-o astfel de aventura. Chiar si fara secventele dure, directe (ma refer la haituirea celui care are o relatie cu fata presedintelui, la sedinta de partid din redactie), romanul lui Turlea nu ar fi putut sa apara inainte de 1989. Textura pe care se brodeaza faptele este chiar mai importanta - si mai acuzatoare - decat ele. De altfel, cu mici exceptii, nici nu avem fapte. In momentul in care sunt aduse in epic, ele s-au consumat, astfel incat mai mult se spune despre, decat se arata. Fraza ampla, aglutinand, disecand, maruntind, asociind, creeaza o lume tulbure, disperata si disperanta, ca o panza de paianjen in care, odata prinsa, victima nu mai are scapare, secatuita de energii, de trup, murind lent, dar murind pana la urma. Aceasta panza abil tesuta de catre regimul comunist prinde orice individ. Andrei Vladescu are iluzia ca poate scapa, ca poate rupe textura sufocanta spre a se salva. Pentru asta, trebuie sa-si fixeze repere, scopuri, teluri decisive, rationale, sociale, politice, sentimentale. Indiferent ca se cheama a nu face compromisuri, a te pastra moral, a ramane mereu rational, orice se poate implini doar intorcandu-te spre tine insuti. A nu face, a nu actiona, a te pastra in expectativa, a astepta sunt cai sigure, crede Andrei Vladescu, spre a te salva, dar si calea cea mai dreapta spre a te transforma in viul mort, pentru ca asta-i starea fundamentala autoimpusa - cataleptica - in care traieste si se misca personajul lui Stelian Turlea. Ne aflam, cu personajele si faptele acestui roman, in anii '70, chiar daca autorul se fereste de datari si databilitati. Pentru mine, traitor al epocii, lucrurile sunt foarte clare (si, de altfel, am recunoscut intamplari si personaje fie din lumea presei, fie din cea politica sau culturala), dar pentru mine important este ca romanul creeaza o lume terifianta. O lume asupra careia preseaza o putere cu tendinte distrugatoare de indivizi, de vieti.
Prin aceasta, Darul Ioanei poate fi citit si ca roman politic. Esecul lui Andrei Vladescu nu poate fi pus numai pe seama caracterului sau dificil, a unei inadaptabilitati structurale, a unui idealism tragic si desuet (imprumutand de la Penelopa doar mitul asteptarii unei posibile intoarceri a Domnitei). Este un esec la care concureaza intreaga lume din jur. Te adaptezi sau esuezi. Te maculezi spre a trai. Drumul spre ideal este obligatoriu presarat cu o multime de compromisuri. A trai este un dar. A te bucura chiar si in conditii vitrege de ceea ce iti poate oferi viata este un dar.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
