Fiecare putem contribui la anormalitatea lumii in care traim. In vremuri de restriste, de grele incercari, de atac direct asupra fiintei umane, spiritele intransigente, fanatice in a-si urmari o idee (indiferent ca este una sociala, politica ori morala) nu numai ca gresesc, dar sunt solidare cu cei pe care-i acuza. Cred ca pastrarea omenescului este calea spre a te opune unui regim de opresiune. A opune unui fanatism un altfel de fanatism (moral, de cele mai multe ori) ete o imensa eroare.
Andrei VlAdescu, personajul romanului lui Stelian Turlea Darul Ioanei, cade in pacatul orgoliului de a vrea sa isi pastreze o tinuta morala imaculata in relatiile cu ceilalti, prin abstragere, prin refugierea in zonele necontaminate: scrierea unor carti, studiul, asteptarea unei iubiri destul de cetoase si cam neconvingatoare.
Astfel, refuzand viata in dimensiunile ei reale, cu bune si rele, cu micile compromisuri absolut necesare spre a o face suportabila, el se dezumanizeaza, se goleste de omenesc. Andrei Vladescu traieste intr-o eroare: eroarea credintei intr-un ideal. Iar acest ideal este asteptarea. Si asteptarea presupune inactiune. Asteptand, neactionand, nu poti gresi, crede el. Cei care-i scriu (diversi naratori ai subiectului "Andrei Vladescu") nu numai ca-l acuza, dar nu-i ofera nici o sansa: "Semana mereu mai mult cu toti aceia cu care nu voise sa semene. Adica dorise sa-si pastreze puritatea si nu se mai putea. Eu cred ca s-ar fi putut, dar el nu mai era in stare. Nu vreau sa-l acuz, nu vreau sa-l condamn pentru nimic din ceea ce a facut. Pentru ca imi seamana. Pentru ca ne seamana noua tuturor si, daca m-as lasa iar prada reflectiilor literare care te-au obosit atata, stiu asta bine, as spune ca-i un erou al timpurilor noastre. Un om normal, aproape banal, care vrea ceva si pe urma cedeaza si se prabuseste. (...) Il condamn insa pentru alt lucru: n-a inteles nimic, absolut nimic din ce se petrece cu el. Si asta nu pot pricepe, pentru ca in toti anii de dinainte despicase firul intr-o suta ca sa ajunga la miez, iar acum nu mai reusea sau nu mai voia sa vada ce e cu adevarat cu el. Incat, daca m-ar fi lasat, i-as fi spus, dupa intrebarea aia cu fufa: vrei sa scrii, dar, daca nu stii ce e cu tine mai intai, ai sa mai fii vreodata in stare?".
In fapt, cu romanul lui Turlea se petrece un fapt interesant: desi Andrei Vladescu este protagonistul, despre el se vorbeste si se povesteste, pe el vor cei din preajma sa-l desluseasca, forta narativa provine de la doua personaje fascinante: batrana doamna Marga Pop si mai tanara Ioana Sandi. Si ca fiinta, si ca personaj, Andrei este palid, pus in umbra de cele doua femei. Ca personaj, el nu este o noutate in proza romaneasca. E vorba de acea tipologie de intelectuali lingavi, predispusi la a despica firu-n patru nu pentru a descoperi cine stie ce, ci doar pentru a nu face nimic, parand mai degraba dominati de lasitatea, de incapacitatea de a da piept cu orice fel de obstacol, cu orice problema din realitatea inconjuratoare si imediata. Cred ca si rolul lui in roman este unul mai degraba de vector cu ajutorul caruia "maturi" (ca sa nu zic cu termenul mai la moda "scanezi") diverse medii, martor fericit si intamplator al unor interioare radiografiate cu multa grija. Astfel, el introduce in scena povestea tulburatoare a doamnei Pop, aduce aproape de cititor peisajul presei din acei ani si ne face martorii unei sedinte de demascare, traumatizanta pentru cei care iau parte la ea, indiferent daca ei sunt subiectii sau nu, ne poarta prin lumea mondena din vremea aceea. El este un martor, o umbra daca vreti (il vedem foarte rar activ, facand ceva, de cele mai multe ori nici macar nu povesteste el scenele), dar credibila. In schimb, cele doua personaje feminine sunt pline, se intrupeaza exemplar si asigura partea de rezistenta, de mister si tragism pentru romanul Darul Ioanei. Doamna Pop apartine lumii pe cale de disparitie din toate punctele de vedere, o lume ce dispare cu toate valorile ei: buna-credinta, demnitatea, altruismul, curajul. Boala si moartea batranei doamne sunt printre cele mai frumoase pagini de proza nu numai din romanul lui Stelian Turlea, ci din toata proza romaneasca contemporana. De altfel, in aceste pasaje mai putin "narative", mai putin factuale, care tes stari si sugereaza absiuri sufletesti, se arata romanul la cotele lui superioare, un roman care, asa cum zicea Nicolae Manolescu despre Pasarile de Al. Ivasiuc, te "tulbura dincolo de cuvinte". Ioana Sandi este, intr-o buna masura, exemplar al lumii noi, fara nimic insa din uratul acelei lumi. Este si ea in cautare ca si Andrei, atata doar ca nu-si afiseaza ca pe-un orgoliu propriile indoieli. Viata trebuie traita, traita in sensul uman al termenului, nu in cel al vulgarului imediat. Ioana are rabdare, are duiosii de femeie indragostita, are intelegere, il sprijina cum si de cate ori poate. Este invinsa, mai rau, zdrobita de pasivitatea acestuia. Moral, deseori Andrei este flasc, inert, lipsit de orice reactie. Ioana are puterea de a-l parasi, de a se bucura, chiar daca pentru putin timp, de acele neinsemnate gesturi si clipe care pot umple viata unui om.
Romanul lui Stelian Turlea vine sa infirme previziunile pesimiste ale unor critici in privinta aparitiei unor opere esentiale despre perioada comunista. Darul Ioanei este masiv, modern si un regal al cuvantului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
