Care sunt lucrurile cu adevarat frumoase in viata? Si cat de departe esti dispus sa mergi pentru a le obtine? Howard Belsey este un englez aflat in strainatate, profesor universitar in Wellington, New England. Casatorit de tanar, dupa treizeci de ani el incearca sa-si reaprinda pasiunea pentru Kiki, sotia lui de culoare. Intre timp, cei trei copii ai lor, adolescenti - Jerome, Zora si Levi - sunt cu totii in cautarea pasiunilor si a idealurilor care ii vor conduce de-a lungul propriilor vieti. Dupa ce Howard are o aventura esuata cu o colega, fiul lui cel mare, sensibilul Jerome, pleaca in Anglia, pentru a-si petrece vacanta. La Londra, el sfideaza toate valorile familiei Belsey, lucrand pentru profesorul Monty Kipps, un erudit de dreapta venit din Trinidad. Gazduit de familia Kipps pe timpul verii, Jerome se indragosteste de frumoasa, dar capricioasa fiica a lui Monty, Victoria. Insa aventura pasagera are consecinte pe termen lung, care atrag aceste familii atat de diferite una in viata celeilalte. In timp ce Kiki se imprieteneste cu doamna Kipps, iar Howard si Monty participa de pe pozitii diferite la un razboi cultural, impetuoasa Zora aduce in sanul familiei un tanar aratos de pe strazile Bostonului, pe care este hotarata sa-l integreze in clasa de mijloc a negrilor; dar cu ce pret?
Cu o actiune plasata pe ambele maluri ale Atlanticului, Despre frumusete, cel de-al treilea roman al lui Zadie Smith, este o proza tonica, scrisa cu foarte multa ironie. Versiunea in limba romana, realizata de Alina Scurtu, este in curs de aparitie la Editura Leda, Grupul Editorial Corint.
1.
Am putea foarte bine sa incepem cu emailurile lui Jerome catre tatal lui:
Catre:
HowardBelsey@fas.Wellington.edu
De la: Jeromeabroad@easymail.com
Data: 5 noiembrie
Subiect: salut
Buna, tata - ideea e ca o sa-ti tot trimit mailuri din astea -, nu ma mai astept sa-mi raspunzi, dar tot mai sper ca o s-o faci, daca ma-ntelegi.
Deci: imi place grozav tot ce fac. Lucrez chiar in biroul lui Monty Kipps (stiai ca el e, de fapt, Sir Monty??), care e in zona Green Park. Eu si cu o fata din Cornwall, pe care o cheama Emily. Misto fata. Jos mai sunt inca trei stagiari americani (unul din Boston!), asa ca aproape ma simt ca acasa. Sunt un fel de stagiar cu sarcinile unui asistent personal - organizez intalnirile, fac dosarele, vorbesc cu oamenii la telefon, chestii din astea. Munca lui Monty nu consta numai in treburi academice: e implicat in Comisia Antirasism si face acte de caritate in Barbados, Jamaica, Haiti etc. - imi da destul de lucru. Fiindca suntem o organizatie atat de mica, lucrez destul de indeaproape cu el - si bineinteles ca acum locuiesc cu familia lui, ceea ce e ca si cum m-am integrat complet in ceva nou. Of, familia. Nu mi-ai raspuns, asa ca imi imaginez reactia ta (nu e greu de-nchipuit...). Adevarul e ca atunci asta a fost cea mai convenabila optiune. Si ei au fost foarte draguti ca s-au oferit; fusesem dat afara din garsoniera din Marylebone. Familia Kipps nu are nici o obligatie fata de mine, dar ei s-au oferit si eu am acceptat; recunoscator. Stau la ei de o saptamana, si inca n-au zis nimic de chirie, ceea ce ar trebui sa-ti spuna ceva. Stiu ca ai vrea sa-ti zic ca e un cosmar, dar nu pot; imi place la nebunie sa locuiesc la ei. E un alt univers. Casa e de-a dreptul oau - de la inceputul perioadei victoriene, cu "terasa" -, modesta pe dinafara, dar masiva pe dinauntru; are totusi un fel de atitudine umila care chiar imi place - aproape totul e alb si sunt o multime de lucruri facute de mana, cuverturi si rafturi din lemn negru si cornise si o scara pe patru etaje; si in toata casa nu e decat un singur televizor, care oricum e la subsol, numai cat Monty sa fie la curent cu stirile si cu unele chestii pe care le face la televizor; dar asta-i tot. Uneori ma gandesc la ea ca la imaginea in negativ a casei noastre... E intr-o parte a nordului Londrei ce se cheama Kilburn, care suna bucolic, dar, frate, nu e deloc bucolic, in afara de strada pe care stam noi, care pleaca din "strada mare", si dintr-o data parca nu mai auzi nimic si poti sa stai pur si simplu in curte, la umbra unui copac urias - inalt de douazeci si cinci de metri si cu trunchiul infasurat in iedera... Citesti si te simti ca intr-un roman... Toamna e altfel aici - mult mai blanda, si frunzele cad mai devreme - totul pare intr-un fel mai melancolic.
Cu familia e alta treaba - merita mai mult spatiu si timp decat am eu acum (iti scriu in pauza de masa). Dar, pe scurt: un baiat, Michael, simpatic, sportiv. Cam sters, cred eu. Sau, ma rog, asa ai crede tu. Se ocupa cu afaceri - ce fel de afaceri, nu mi-am dat seama pana acum. Si e urias! E cu cel putin cinci centimetri mai inalt ca tine. Toti sunt inalti si atletici, cum sunt caraibienii. Cred ca are un metru nouazeci si cinci. Mai au si o fata foarte inalta si frumoasa, Victoria, pe care am vazut-o numai in fotografii (calatoreste cu trenul prin Europa), dar se intoarce pentru o vreme, cred ca vineri. Sotia lui Monty, Carlene - perfecta. Dar nu e din Trinidad - e dintr-o insula mica, Sfantu' nu stiu cum - nu stiu sigur. N-am inteles prea bine numele prima data cand l-a spus, iar acum e prea tarziu sa mai intreb. Incearca mereu sa ma indoape; imi da intruna de mancare. Restul familiei discuta despre sport si Dumnezeu si politica, iar Carlene pluteste pe deasupra tuturor ca un fel de inger, si ma ajuta cu rugaciunea. Ea chiar stie cum sa se roage; si e foarte misto sa poti sa te rogi fara ca cineva din familie sa intre in camera si (a) sa traga vanturi (b) sa tipe (c) sa analizeze "falsa metafizica" a rugaciunii (d) sa cante tare (e) sa rada.
Deci asta e Carlene Kipps. Sa-i spui mamei ca face prajituri. Sa-i spui si pe urma sa pleci chicotind...
Acuma fii atent: dimineata, TOATA FAMILIA KIPPS ia micul dejun impreuna si discuta IMPREUNA si pe urma se urca in masina IMPREUNA (iti notezi?) - stiu, stiu - nu-i usor sa intelegi. N-am mai cunoscut nici o familie care sa vrea sa petreaca atat de mult timp impreuna.
Sper ca intelegi din tot ce ti-am scris ca polemica ta, sau ce-o fi, e o totala pierdere de vreme. Toate vin din partea ta, oricum; Monty nu se implica in polemici. Voi nici macar nu v-ati intalnit; numai o gramada de dezbateri publice si scrisori tampite. Atata risipa de energie. Mare parte a cruzimii de pe lume e doar energie prost folosita. Oricum: trebuie sa inchei - am de lucru!
Multa dragoste mamei si lui Levi, partial dragoste Zorei si nu uita: te iubesc, tata (si ma rog pentru tine).
Fir-ar! Ce mail lung!
Jerome XXOXXXX
Catre:
HowardBelsey@fas.Wellington.edu
De la: Jeromeabroad@easymail.com
Data: 14 noiembrie
Subiect: iarasi salut
Tata,
Multumesc ca mi-ai trimis detaliile despre dizertatie; ai putea sa suni la Brown si sa-mi obtii o amanare? Acum incep sa inteleg de ce Zora s-a inscris la Wellington... e mult mai usor sa nu respecti data-limita cand tati e profesorul tau. :) Am citit intrebarea ta de un rand si, ca un prost, m-am uitat dupa un atasament (ca, de exemplu, o scrisoare???), dar presupun ca esti prea ocupat/nebun/etc. sa-mi scrii. Ei bine, eu nu sunt. Cum merge cartea? Mama zicea ca nu reusesti s-o pornesti. Ai gasit metoda de a demonstra ca Rembrandt nu era bun de nimic? :)
Familiei Kipps ii place din ce in ce mai mult de mine. Marti am fost cu totii la teatru (acum e acasa tot clanul) si am vazut o trupa de dansuri sud-africane, si pe urma, cand ne-am intors cu metroul, am inceput sa fredonam una dintre melodiile din spectacol, si pe urma am inceput sa cantam de-a dreptul, cu Carlene in frunte (are o voce fantastica), si a cantat pana si Monty, pentru ca nu e chiar un "psihopat care se uraste pe sine", asa cum crezi tu. Chiar a fost dragut, cantatul, metroul care a iesit de sub pamant si pe urma mersul pe jos prin ploaie inapoi la casa asta frumoasa si la puiul cu curry gatit in casa. Dar parca iti vad fata in timp ce scriu, asa ca ma opresc.
Alte vesti: Monty si-a indreptat atentia asupra lucrului care lipseste cel mai mult familiei Belsey: logica. Incearca sa ma invete sa joc sah, iar azi, pentru prima data intr-o saptamana, n-am luat bataie in mai putin de sase mutari, chiar daca am luat totusi bataie, bineinteles. Toata familia Kipps crede ca sunt poetic si cu capul in nori; nu stiu ce-ar spune daca ar sti ca in familia Belsey sunt practic un Wittgenstein. Oricum, cred ca ii amuz - iar lui Carlene ii place sa stau cu ea in bucatarie, unde curatenia mea e vazuta drept un lucru pozitiv, nu ca un fel de sindrom al retentiei anale... Trebuie totusi sa recunosc ca ma simt cam sinistru dimineata cand ma trezesc intr-o asemenea liniste si pace (oamenii VORBESC IN SOAPTA pe holuri ca sa nu-i trezeasca pe ceilalti oameni) si o mica parte a spatelui meu duce dorul prosopului ud si rasucit al lui Levi, asa cum o mica parte a urechii mele nu stie ce sa faca, acum ca Zora nu mai urla in ea. Mama mi-a trimis un mail sa-mi spuna ca Levi a crescut la PATRU numarul chestiilor de pus pe cap (fes, sapca, gluga hanoracului si gluga hainei), cu casti pe urechi; asa ca nu i se mai vede decat o bucatica mica de fata, in jurul ochilor. Te rog sa-l saruti acolo din partea mea. Si sarut-o si pe mama din partea mea, si nu uita ca de maine intr-o saptamana e ziua ei. Sarut-o pe Zora si roag-o sa citeasca Matei 24. Stiu ca-i place mult sa citeasca in fiecare zi cate putin din Biblie.
Dragoste si pace din plin,
Jerome XXXXX
P.S. Ca raspuns la "intrebarea ta politicoasa", da, inca mai sunt... in ciuda dispretului tau evident, ma simt chiar linistit in legatura cu asta, mersi... la douazeci nu e chiar asa de tarziu la tinerii din ziua de azi, mai ales daca au luat hotararea sa se dedice lui Cristos. E ciudat ca m-ai intrebat asta, fiindca ieri ma plimbam prin Hyde Park si m-am gandit cum ti-ai pierdut-o tu, cu o persoana pe care n-o mai intalnisesi pana atunci si n-aveai s-o mai intalnesti niciodata. Si nu, nu am fost tentat sa repet incidentul...
Catre:
HowardBelsey@fas.Wellington.edu
De la: Jeromeabroad@easymail.com
Data: 19 noiembrie
Subiect:
Draga doctore Belsey!
Habar n-am cum o sa reactionezi la asta! Suntem indragostiti! Fata sotilor Kipps si cu mine! O s-o cer de nevasta, tata! Si cred c-o sa accepte!!! Intelegi semnele astea de exclamare!!!! O cheama Victoria, dar toata lumea ii spune Vee. E extraordinara, superba, fantastica. O cer "oficial" in seara asta, dar am vrut sa-ti spun intai tie. Ne-a cuprins precum Cantarea Cantarilor a lui Solomon, si nu pot da nici o explicatie, decat ca a fost un fel de revelatie reciproca. Ea s-a intors aici abia saptamana trecuta - suna nebuneste, dar e-adevarat!!!! Serios: sunt fericit. Te rog, ia doua pastile de valium si roag-o pe mama sa-mi scrie urgent. Nu mai am credit pe telefon si nu vreau sa-l folosesc pe-al lor.
Jxx
2.
- Ce e, Howard? La ce ma uit, mai exact?
Howard Belsey ii arata sotiei lui americane, Kiki Simmonds, sectiunea relevanta a emailului pe care il scosese la imprimanta. Ea isi puse coatele de-o parte si de alta a foii de hartie si lasa capul in jos, cum facea intotdeauna cand se concentra sa citeasca scrisul marunt. Howard se duse la celalalt capat al mesei din bucatarie, sa se ocupe de un ceainic care suiera. Se auzea doar aceasta nota ascutita - restul era tacere. Unica lor fiica, Zora, statea pe un taburet, cu spatele la ei, cu castile pe urechi, uitandu-se plina de respect la televizor. Levi, baiatul cel mai mic, statea langa tatal lui, in fata dulapului din bucatarie. Iar acum incepusera amandoi sa coregrafieze micul dejun, intr-o armonie care nu avea nevoie de cuvinte: isi treceau cutia cu cereale de la unul la altul, faceau schimb de tacamuri, isi umpleau castroanele si imparteau laptele dintr-o cana de portelan roz cu marginile galbene. Casa era orientata cu fata spre sud. Lumina trecea prin usa de sticla groasa care dadea in gradina, filtrandu-se prin arcada care impartea bucataria in doua. Se aseza usor pe natura moarta reprezentata de Kiki, care citea nemiscata la masa din bucatarie. In fata ei era un vas portughez de lut, rosu inchis, plin cu mere. La aceasta ora a zilei, lumina ajungea si mai departe, dincolo de masa, prin hol, catre cel mai mic dintre cele doua livinguri. Aici, o biblioteca plina cu cartile lor vechi se invecina cu o minge moale din piele intoarsa si cu o sofa pe care Murdoch, teckelul lor, se lafaia scaldat de o raza de soare.
- Asta e pe bune? intreba Kiki, dar nu primi nici un raspuns.
Levi taia capsunele, le spala si le arunca in doua castroane cu cereale. Howard trebuia sa le prinda pe cele mucegaite si sa le arunce la gunoi. Pe cand terminau operatiunea, Kiki intoarse hartiile cu fata in jos pe masa, isi lua mainile de la tample si rase incetisor.
- E ceva amuzant? intreba Howard, apropiindu-se de masa pentru micul dejun si asezandu-si coatele pe ea.
Drept raspuns, chipul lui Kiki impietri intr-o expresie impasibila. Aceasta expresie de sfinx ii determina uneori pe prietenii lor americani sa-si inchipuie o provenienta mai exotica decat avea de fapt. In realitate, era dintr-un orasel mic din Florida.
- Iubitule, incearca sa nu mai fii asa vesel, ii sugera ea.
Lua un mar si incepu sa-l taie cu unul dintre cutitele lor mici cu maner transparent, impartindu-l in felii neregulate. Le manca incet, bucata dupa bucata.
Howard isi dadu la o parte parul de pe fata cu amandoua mainile.
- Scuze; numai ca... ai ras, asa ca am crezut ca e ceva amuzant.
- Si cum ar trebui sa reactionez? spuse Kiki si ofta.
Puse cutitul jos si intinse mana dupa Levi, care tocmai trecea pe langa ea cu castronul. Il prinse pe baiatul solid, de cincisprezece ani, de talia blugilor si il trase cu usurinta spre ea, obligandu-l sa se aplece ca sa ajunga la acelasi nivel cu ea si bagandu-i sub gulerul tricoului eticheta iesita in afara. Isi strecura degetele mari de-o parte si de alta a boxerilor lui ca sa mai aranjeze ceva, dar el se indeparta.
- Mama, zau...
- Levi, iubitule, te rog trage-i putin mai sus... sunt asa de lasati... nici macar nu-ti acopera fundul.
- Deci nu e amuzant, concluziona Howard.
Nu-i facea nici o placere sa puna intrebari in felul asta. Dar avea de gand sa insiste cu interogatoriul, chiar daca nu era asta drumul pe care sperase sa o ia si intelesese ca nu avea sa ajunga nicaieri.
- Of, Doamne, Howard, spuse Kiki. Se intoarse spre el. Putem face asta peste un sfert de ora, nu? Dupa ce copiii... Kiki se ridica putin pe scaun cand auzi broasca usii de la intrare pacanind o data, apoi din nou. Zoor, draga, du-te tu, te rog, iar ma doare genunchiul. Nu poate sa intre, haide, ajut-o...
Zora, care manca un fel de pateu cu branza, arata catre televizor.
- Zora, du-te acum, te rog, e menajera cea noua, Monique; din nu stiu ce motiv, nu-i merg cheile - cred ca te-am rugat sa-i faci o cheie noua - eu nu pot sa stau aici tot timpul s-o astept - Zoor, misca-ti fundul...
- Al doilea fund in dimineata asta, observa Howard. Ce dragut. Civilizat.
Zora cobori de pe taburet si merse de-a lungul holului pana la usa din fata. Kiki se uita din nou la Howard sfredelindu-l intrebator, la care el raspunse cu o fata extrem de inocenta. Ea lua e-mailul fiului ei absent, ridica ochelarii care se odihneau legati de un snur pe pieptul ei impresionant si si-i puse la loc pe nas.
- Trebuie sa recunosti asta despre Jerome, murmura ea in timp ce citea. Baiatul nu e prost... cand are nevoie de atentia ta, chiar ca stie cum s-o obtina, spuse ea, uitandu-se brusc la Howard si silabisind cuvintele ca un casier care numara bancnote. Fata lui Monty Kipps. Tac, pac. Dintr-o data, ti-a captat interesul.
Howard se incrunta.
- Asta e contributia ta.
- Howard, e un ou pe aragaz, nu stiu cine l-a pus pe foc, dar apa s-a evaporat deja si miroase urat. Inchide-l, te rog.
- Asta e contributia ta?
Howard isi privi sotia turnandu-si calma un al treilea pahar de suc de rosii. Il ridica si il duse la gura, dar se opri si spuse:
- Zau asa, Howie. Are douazeci de ani. Are nevoie de atentia lui taticu' si procedeaza cum trebuie. Pana si stagiul asta la Kipps - putea sa aleaga un milion de alte stagii. Acum o sa se insoare cu o Kipps junior? Nu-i nevoie sa fii Freud ca sa intelegi.
- Familia Kipps? intreba Zora tare pe cand se intorcea prin hol. Ce se-ntampla? S-a mutat Jerome la ei? Ce nebunie... deci: Jerome - Monty Kipps, spuse Zora, creand doi barbati inchipuiti la dreapta si la stanga ei si apoi repetand gestul. Jerome... Monty Kipps. Locuiesc impreuna.
Zora se cutremura teatral.
Kiki se ineca cu sucul si tranti paharul gol pe masa.
- Ajunge cu Monty Kipps; vorbesc serios. Nu vreau sa-i mai aud numele in dimineata asta, zau. Se uita la ceas. La ce ora ai primul curs? De ce mai esti inca aici, Zoor? Stii? De-ce-mai-esti-aici? A, buna dimineata, Monique, spuse Kiki cu voce politicoasa, total diferita, lipsita de muzicalitatea tipica Floridei.
Monique inchise usa de la intrare si inainta. Kiki ii oferi lui Monique un zambet obosit.
- Suntem nebuni azi - toti am intarziat, o sa intarziem. Ce mai faci, Monique, esti bine?
Noua menajera, Monique, era o haitiana indesata, cam de varsta lui Kiki, cu pielea mai inchisa decat a ei. Acum venea a doua oara in casa. Era imbracata cu o jacheta de pilot american, cu guler de blana ridicat, si avea o privire care-si cerea scuze, regretand ceea ce avea sa mearga prost inca inainte de a merge prost. Toate acestea erau subliniate si deveneau mai dificile pentru Kiki din cauza coafurii lui Monique: o peruca sintetica ieftina, portocalie, care ar fi trebuit schimbata si care azi parea sa-i stea mai trasa inapoi pe teasta ca niciodata.
- Incep aici? intreba Monique timida.
Mana ii pluti pe deasupra fermoarului hainei, dar nu-l desfacu.
- De fapt, Monique, poti sa incepi din birou... biroul meu, spuse Kiki repede si intrerupandu-l pe Howard, care incepuse sa spuna ceva. E bine asa? Te rog sa nu muti nici o hartie - doar aduna-le, daca poti.
Monique ramase pe loc, cu mana inclestata pe fermoar. Kiki ramase si ea nemiscata si stanjenita, gandindu-se ce-o fi crezand aceasta femeie neagra despre o alta femeie neagra care o platea ca sa faca curatenie.
- Te conduce Zora - Zora, condu-o pe Monique, te rog, haide, arata-i unde e.
Zora ataca scarile cate trei o data, iar Monique se tara in urma ei. Howard iesi din culise si pasi pe scena casatoriei lui.
- Daca se intampla asta, spuse Howard sincer, in timp ce-si sorbea cafeaua, Monty Kipps o sa devina ruda. Cu noi. Nu cu altcineva. Cu noi.
- Howard, spuse Kiki la fel de calma, te rog, fara "replici". Nu suntem pe scena. Tocmai am spus ca nu vreau sa vorbesc despre asta acum. Stiu ca m-ai auzit.
Howard facu o usoara plecaciune.
- Lui Levi ii trebuie bani de taxi. Daca vrei sa-ti faci griji pentru ceva, fa-ti griji pentru asta. Nu-ti fa griji pentru familia Kipps.
- Kipps? striga Levi de undeva, de unde nu putea fi vazut. Care Kipps? Unde-s?
Acest fals accent de Brooklyn nu-i apartinea nici lui Howard, nici lui Kiki, si ajunsese in gura lui Levi cu doar trei ani in urma, cand implinea doisprezece ani. Jerome si Zora se nascusera in Anglia, Levi in America. Insa toate accentele lor americane diferite i se pareau lui Howard artificiale, intr-un fel - nu tocmai produsul acestei case ori al sotiei lui. Insa nici unul nu era atat de inexplicabil ca si cel al lui Levi. Brooklyn? Familia Belsey locuia la trei sute cincizeci de kilometri nord de Brooklyn. Howard era cat pe ce sa comenteze acest lucru in aceasta dimineata (sotia lui il avertizase sa nu-l comenteze), insa acum Levi aparuse din hol si isi dezarmase tatal cu un zambet cu strungareata, apoi muscase din briosa pe care o avea in mana.
- Levi, dragule, spuse Kiki, m-ar interesa... tu stii cine sunt eu? Tu esti atent macar un pic la ce se intampla aici? Il mai stii pe Jerome? Fratele tau? Jerome nu aici? Jerome traversat marea mare intr-un loc numit Anglia?
Levi tinea in mana o pereche de adidasi. Ii scutura in directia sarcasmului mamei sale si, privind-o incruntat, se aseza si incepu sa se incalte.
- Si? Ce daca? Stiu eu despre familia Kipps? Nu stiu io nimica despre nici un Kipps.
- Jerome... du-te la scoala.
- Acuma si eu sunt Jerome?
- Levi... du-te la scoala.
- Frate, de ce tre' sa fii... Am pus si io o-ntrebare, atata, si tu te-ai...
Aici, Levi oferi un gest indecis, care nu dadea nici un indiciu despre cuvantul ce lipsea.
- Monty Kipps. Cel pentru care lucreaza fratele tau in Anglia, se dadu batuta Kiki, epuizata.
Lui Howard i se parea interesant cum castigase Levi batalia, luptand impotriva ironiei corozive a lui Kiki cu exact opusul ei.
- Vezi? spuse Levi, de parca numai prin eforturile lui se putuse ajunge la acea decenta si bun-simt. A fost asa de greu?
- Deci aia e o scrisoare de la Kipps? intreba Zora, coborand scarile, uitandu-se peste umarul mamei ei. In aceasta pozitie, fiica aplecata deasupra mamei, ii aduceau aminte lui Howard de doua femei plinute care carau apa in tablourile lui Picasso. Tata, te rog, trebuie sa te ajut cu replica de data asta - o sa-l distrugem. Pentru cine e? Pentru Republic?
- Nu. Nu, n-are nici o legatura cu asta - de fapt, e de la Jerome. Se-nsoara, spuse Howard, lasandu-si halatul sa se desfaca si intorcandu-se. Se duse pana la usa de sticla care dadea in gradina. Cu fata lui Kipps. Se pare ca e amuzant. Mamei tale i se pare chiar ilar.
- Ba nu, draga, spuse Kiki. Cred ca tocmai am stabilit ca nu mi se pare ilar - nu cred ca stim ce se intampla - e un e-mail de sapte randuri. Nici macar nu stim ce inseamna asta si n-am de gand sa ma agit degeaba pentru...
- Treaba asta e serioasa? o intrerupse Zora. Ii smulse mamei ei hartia din mana, ridicand-o foarte aproape de ochii miopi. E o gluma, ce ma-sa, nu?
Howard isi lasa fruntea pe geamul gros de sticla si simti umezeala udandu-i sprancenele. Afara, zapada democrata a Coastei de Est continua sa cada, facand scaunele din gradina sa arate la fel ca mesele si plantele din gradina si ca stalpii gardurilor si cutiile postale. Sufla un norisor de aburi pe geam si apoi il sterse cu maneca.
Fragment din romanul Despre frumusete de Zadie Smith, in curs de aparitie la Editura Leda, Grupul Editorial Corint. Traducere de Alina Scurtu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
