A nu fructifica oportunitatile ivite. A nu te implini in ceea ce se astepta, in ceea ce tu insuti asteptai de la tine. A nu-ti atinge idealul. Iata numai cateva posibile definitii ale ratarii. Ele introduc in ecuatie un factor extrem de fragil si greu de cuantificat: disponibilitatea de a face ceva. Din acest punct de vedere, multe dintre esecurile umane pot fi intelese si ca o apreciere gresita a potentialitatilor. In mod cert, de cele mai multe ori, avem de a face cu o investitie de incredere bazata pe un conditional: "daca". Ratarea se cuantifica in raport cu o virtualitate. Comparam ceea ce ar fi putut fi cu ceea ce este.
Nimeni si nimic nu garanteaza insa ca lucrurile ar fi stat altfel chiar daca toate conditiile ar fi fost indeplinite. Pentru ca deseori auzim in jurul nostru: "Ce-ar fi putut deveni X daca...". Ar fi putut deveni un creator de mare forta, ar fi putut deveni un exceptional cetatean, ar fi putut deveni un mare specialist. Pe ce ne bazam cand afirmam acestea? Pe niste premise care se aratau favorabile individului adus in discutie si pe optimismul nostru, adica pe un proiect construit in moduri ideale de implinire. Atunci cand el nu se finalizeaza, vorbim de ratare.
Cautand cauzele care au impiedicat ducerea sa la bun sfarsit, cel mai adesea ne aplecam mai mult asupra realitatii din jur si nu asupra individului insusi: functionarea stramba a societatii, lipsa de sansa, vremuri incompatibile cu idealurile visate. Mai rar pornim in analiza de la individ, de la proiectul sau uman (ce si-a propus sa devina), de la valentele si atributele sale (calitatile necesare implinirii proiectului) si principiile sale morale (vointa de a face, perseverenta, onestitatea, chiar sacrificiul).
Ratarea este un act individual, de vointa (sau lipsa de vointa) si mai putin un act colectiv, social sau politic. De aceea, numai in constientizarea pragului superior ce-ar fi putut fi atins se poate vorbi de ratare, ori aceasta constientizarea este proprie mai ales intelectualului.
Literatura romana a cultivat cu multa patima tema intelectualului care rateaza din pricina incompatibilitatii structurii sale (culturale, intelectuale, morale) cu lumea in care traieste. Simbolicul pat al lui Procust este principiul deformator si principalul vinovat de esec. Masurandu-i pe oameni dupa un tipar-standard, asumat sau impus, societatea ii face diformi: ii ciumpaveste sau ii lungeste spre a incapea in acel tipar, dar si pentru a-i anonimiza, adica a nu-i face deosebiti de ceilalti semeni. Intotdeauna, ni se spune in literatura, intelectualul nu se conformeaza standardului impus de cei din jur, mai ales principiilor si idealurilor comune.
Lumea este nedreapta, cultiva ipocrizia, falsul, minciuna, grosolania, lipsa de sensibilitate. Intelectualul roman - din literatura - vrea sa indrepte raul lumii si proiecteaza propria utopie asupra societatii: adevarul, dreptatea, iubirea trebuie sa se manifeste in absolut, adica sa fie imune la realitatile concrete si chiar la structura umana a celor din jur. Avem astfel o tema mai putin existentiala si mai mult sociala, aruncand in carca societatii tot raul din lume. Personajul nostru este un inadaptat social, un idealist. Impactul lui la real este extrem de limitat: vad, aud, simt ceea li se pare ca vad, aud, simt. Ei sunt autisti, adica sunt incapabili sa faca relatii si sa perceapa realul, dar uimesc prin disponibilitatea lor mentala, culturala. Desi cronicar teatral - apreciat si temut prin judecatile sale critice -, George Demetru Ladima (Patul lui Procust de Camil Petrescu) este incapabil sa vada in Emilia Rachitaru o curva, fara nici o aptitudine de artista de teatru. El vede ceea ce vrea sa vada in Emilia, imun la orice stimul al realului. Sunt doua prejudecati care circula in ceea ce priveste inadaptatul: ca ar fi inflexibil moral (in sensul in care cultiva valori morale de nenegociat - cinstea, dreptatea etc.) si ca ar fi un inocent (in sensul credulitatii, incapacitatii de a gandi raul). Un om cu IQ cat de cat onorabil stie ca morala este o functie. De timp, de spatiu si de putere. Ca ceea ce este moral intr-un loc si un anume timp este imoral pentru alte coordonate spatiale si temporale. Si ca principiile morale cultivate cu insistenta sunt cele care favorizeaza puterea ce se exercita la un moment dat. Austeritatea morala a nazismului este criminala, inumana, in timp ce lejeritatea morala instalata indeosebi dupa marile convulsii (finalizate cu traume ingrozitoare) este benefica. A nu avea astfel de nuante si a predica o aceeasi valoare morala (dincolo de spatiu si timp) poate fi un semn al lipsei de moralitate, un proces de reversibilitate, de traducere a unei valori in contrariul sau. In fine, a nu gandi raul, insemn al credintei crestine propovaduite de Iisus Hristos, nu este totuna cu a nu-l cunoaste si a nu-l recunoaste in lume. In literatura romana nu avem un print Miskin (Idiotul, F.M. Dostoievski), ci doar personaje incapabile de sesiza raul si a propovadui binele si frumosul.
Cand se vorbeste de ratare si ratati, cel mai adesea se aduce in discutie situatia personajelor lui Cehov. A existat si exista o prejudecata in ceea ce le priveste: ele sunt dramatice in postura lor de ratati. Pe aceasta linie s-au montat - si s-au ecranizat - mai toate piesele lui Cehov. Sigur, personajele sale au visat la un moment dat la implinirea unor fapte marete. Dar si mai mult, cei din jur revarsa asupra lor toate frustrarile, toate neimplinirile lor. Uneori, cu totul nejustificat, se asaza atatea sperante, se investeste atata optimism intr-un ales al vietii lor, incat nici el nu intelege de ce. Cazul Platonov este emblematic.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
