DOCUMENTAR /Poveşti de viaţă şi de moarte pe Podul Vergului

7 iul 2010 Autor: Emanuel Badescu

Vezi galeria foto In imagini: 1. Nicolae Ionescu – Vedere spre Calea Călăraşilor; 2. Franz Duschek – Generalul Năsturel Herescu. 1865; 3. Biserica Sfântul Ştefan; 4. Nicolae Ionescu – Biserica Sfânta Vineri; 5. Casa doctorului Solomon; 6. Nicolae Cerchez - Hala Traian. 1901; 7. Karl Stork - Protopopul Tudor; 8. Biserica Delea Nouă

Deşi foarte sărăcit în ultimii 150 de ani de amintirile sale medie­vale, Bucureştiul păstrează printr-un miracol topografia solară a trecutu­lui. Asemenea unor raze, căile (străzi ce, pornind din Centru, ajungeau la barierele oraşului) izvorăsc încă din cercul care coincide cu hotarul Cetăţii din vremea lui Vlad Ţepeş, din care au mai rămas să înfrunte viitorul câteva ruine şubrezite de incendii, de cutremure, de indolenţă şi de rea-voinţă. Una dintre aceste raze este Calea Călăraşilor, numită înainte de 1878 Podul Vergului şi, uneori, Drumul Pantelimonului, pentru că se sfârşea în poarta Mânăstirii Pantelimon.

Cu patru-cinci secole în urmă, coasta dealului (până către strada Traian) era acoperită cu viile domneşti, existente din anii domniei lui Alexandru cel Rău. Apoi, oraşul extinzându-se, viile au dispărut puţin câte puţin. Totodată, moşiile boiereşti întinse către Colentina au făcut loc mahalalelor, rare fiind cele ce au rămas în memoria posterităţii. Erau mahalale de agricultori şi meşteşugari, asemănătoare satului clasic, cu o biserică în mijloc_,, care, în majoritatea cazurilor, a dat şi numele mahalalei respective. Vechile catagrafii exclud orice dubiu asupra fenomenului de constituire a marelui oraş în această zonă.

Prima biserică întâlnită de-a lungul Podului Vergului este Sf. Vineri. Se spune că înainte fusese pe acele locuri un schit cu hramul Cuvioasei Paraschiva, ridicat în secolul al XIV-lea, şi în care Mircea cel Bătrân a depus moaştele sfintelor Filofteia şi Paraschiva. În anii 1644-1645, Nicolae Vel Aga, cunoscut ca Aga Niţă, boier din neamul Bălenilor, a construit în apropierea schitului aflat în paragină o biserică de piatră, numită pe la 1700 Sf. Vineri, ambele locaşuri fiind amintite de banul Mihai Cantacuzino în istoria Ţării Româneşti, editată de Tunusli.

Nu se ştie când şi cum a dispărut vechiul schit. La jumă­tatea secolului XVIII, biserica SF. Vineri a intrat în grija boierilor Năstu­rel din Herăştii Ilfovului, care au cumpărat de la Constantin Băleanu casele lui Aga Niţă. Biserica va fi reparată în câteva rânduri; i s-au ridicat împrejur chilii, i s-au dăruit moşii şi o icoană făcătoare de minuni pic­tată la Viena, icoană care, de-a lungul veacurilor, a ţinut trează speranţa în sufletele bucureştenilor şi ale tuturor celor care "au trebuinţă de mila şl ajutorul lui Dumnezeu şi mijlocirea Cuvioasei Paraschiva".

Prin strădania epitropilor, a vestitului protopop Tudor şi a familiei Regale, s-au adăugat construcţii de binefacere, puse in anii Primului Război Mondial in slujba Crucii Roşii. Această mândrie a bucureştenilor a fost demolată complet într-o zi de vineri (!), 20 iunie 1987. În ciuda miilor de credincioşi stupefiaţi de hotărârea luată cu ură de către soţii Ceauşescu, îşi arătase încă o dată colţii spiritul funest al unei mo­dernizări şi laicizări prin ştergerea trecutului istoric şi religios reînviat pe aceste meleaguri în 1860, când a fost distrus Colegiul Sf. Sava, pentru a se construi - nu se putea altundeva? - Universitatea.

În 1987 a căzut de altfel întreaga porţiune de început a Căii Călăraşilor, inclusiv clădirea care a adăpostit în două rânduri Primăria Capitalei, si­tuată în colţul format cu altă arteră modernizată până la ştergerea identităţii: Calea Văcăreşti. La doi paşi de Biserica Sf. Vineri, în dreptul bulevardului Hristo Botev, numit până în anul 1948 bulevardul Domniţei, în memoria Domniţei Anca, fiica lui Constantin Şerban Voievod, curgea cândva pârâul Dâmbovicioara, care izvora din balta Icoanei. În vecinătatea acestei intersecţii se afla casa vistierului Dan, adversarul lui Mihai Viteazul. Distrugerea ei şi a detaşamentului otoman găzduit de acest boier a însemnat semnalul pornirii războiului pentru unirea voievodatelor româneşti şi, se pare, pentru reînvierea Imperiului Bizantin sub sceptrul marelui voievod. În apropiere, la întretăierea cu strada C.F. Robescu, numită cândva Uliţa Vergului, se înalţă Biserica Vergului, cu hramul Sf. Mina, zidită înainte de anul 1724 de mitropolitul Daniil. Mai este cunoscută şi ca biserica Domniţei Anca, dar nu există dovezi că ea ar fi ctitorit-o­, deşi în pisanie figurează o persoană cu numele Anca, dar ca fiică a popii Vlad şi nu a lui Şerban Vodă. Biserica a fost numită "Vergului^" pentru că a fost construită pe moşia marelui paharnic Vergo, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Nu se cunoaşte întinderea acestei moşii, rămasă - caz destul de rar - în memoria posterităţii, putem presupune că până la intersecţia cu strada Sf. Ştefan, adică până unde se întindea mahalaua Vergului şi se oprea pavarea cu bârne de lemn a uliţei.

Biserica Sf. Ştefan, de la capătul mahalalei, a fost ctitorită între anii 1764-1768, în timpul domniilor lui Ştefan Racoviţă şi a lui Alexandru Ghica. Cu toate că în textele unor istorici figurează drept unic ctitor clucerul Stoica, este posibil ca această calitate să fi fost împărţită cu Ştefan Racoviţă, altfel Domnul nu ar fi avut dreptul să o închine la l9 mai 1765, în plină construcţie, sfintei Mitropolii.

La intersecţia cu strada Traian şi în vecinătatea Bisericii Hagiu­lui se află Hala Traian, înălţată prin 1896 conform planurilor arhitectului Giulio Magni, după secarea bălţilor care ocupau întregul spaţiu până la întâlnirea cu uliţa Popa Nan. Nu departe, între Popa Nan şi Delea Nouă, pe la 1880 era menţionată o vie, probabil un fragment din via care ocupa la acea dată porţiunea dintre strada Agricultori şi Şo­seaua Mihai Bravu. Între aceste vii se întindea mahalaua Delea Nouă, cu o biserică existentă în anul 1774, când o menţionează banul Mihai Cantacuzino, dată anterioară celei din pisanie. Biserica avea un azil pentru bă­trâni, de care s-a îngrijit Emanoil Protopopescu-Pake, şi o casă parohială în stil neoclasic, cele două clădiri fiind despărţite simetric de clopotniţă. A scăpat urgiei înnoitoare doar biserica…

Până la intersecţia cu Şoseaua Mihai Bravu, pe odistanţă de câteva sute de metri, cu greu mai recunoşti ceva din trecut. Partea dreaptă este cu totul schimbată; se impunea doar o transformare care să nu afecteze existenţa de două ori seculară a acestui cartier pitoresc, străjuit pe la 1880 de o moară de vânt aflată chiar la barieră, astăzi in dreptul staţi­ei de metrou. Nueste un simplu regret paseist.

EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licenţiat în istorie la Universitatea Bucureşti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele "Formula AS", "Lumea Magazin", "Magazin Istoric" şi la "Ziarul de Duminică". A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia - Bucureşti şi Imnurile naţionale la români. Este şi coautor al volumelor Scurtă istorie a regalităţii în România, Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspiraţia securităţii, Bucureştii în imagini în vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).