A mai inviat o data Christos, intr-un diluviu rece si enervant, departe de sacralitatea clipei pascale. In Vinerea Mare a Pastelui am plecat din Bucuresti, meditand la afirmatia paleriana potrivit careia "Dumnezeu e taran".
Agasat de rotocoalele apoase, sparte de stergatoarele parbrizului, m-am departat de Capitala pervertita, pentru a ajunge in lunca Oltului, unde aveam sa constat ca inteleptii nu au intotdeauna dreptate. Sigur, ca unul plecat dintr-o copilarie rurala, am trait cu sentimentul ca taranul este cel mai aproape de Dumnezeu, dar nu m-am gandit ca el este chiar Facatorul Lumii. Taranii cunoscuti la inceputul vietii mele erau reali, iar in vorbele si gesturile lor descopeream sensurile profunde ale existentei, adica adevarurile nedemonstrabile. Ei reprezentau legatura cu Divinitatea, prin forta si puritatea degajate, intr-un moment in care "istoria nu avariase grav relatia omului cu Dumnezeu" (cel putin asa credea copilul din mine). Intr-adevar, Pastele era atunci starea aceea de emotie si piosenie atat de rara prin gravitatea evlaviei impartasite, clipa de dumnezeire a taranilor primeniti cu straiele alese cu grija din odaia mirosind a busuioc si gutui, un fel de templu al simplitatii marete si sobre. In acel lacas se nastea bucuria sfanta a sarbatorilor, prelungita apoi in batatura si pe ulitele satului cufundat in parfumul florilor de mar sau de cires. Ori in tremurul sfios al lumanarilor aprinse, insirate de la biserica si pana la gospodariile marginase, gatite si dereticate pentru a-l primi pe vrednicul Fiu al Domnului.
In zilele din urma, Dumnezeu a disparut parca din spatiul acela fabulos, transformat acum intr-o aglomeratie de cosmelii, obosite si descarnate, in ograzile carora se tarasc resturile taranilor de odinioara. Nici nu stiu daca sunt doar amintirile mele sau, poate, fapturile batranilor imputinati de boli si neajunsuri, supravietuitori ai uitarii ca blestem nelecuit. Ochii lor te privesc aproape morti, iar gesturile sunt moi si ireversibil triste, aducand a resemnare si impacare cu soarta. Hainele le sunt ponosite si peticite, cenusii, ca si noroiul dospit de ploaia necontenita. Buruienile au napadit curtile, din care au disparut cei pe care ii stiam vesnici, iar pe fiecare zid al caselor atarna fotografiile celor dusi, mai numerosi, desigur, decat ramasii. Acestia iti ies in cale sa te salute, isi framanta lacrimile amare si te intreaba de sanatate, incerand sa-si tina trupul in carjele noduroase si sa induplece destinul zgarcit. Dumnezeu nu poate fi taran, pentru ca El nu poate fi neputincios, abandonat si uitat! Dumnezeu este puternic si tanar, doar omul este degradat si slab, suna revolta indoielii mele! Dumnezeu nu trebuie sa imbatraneasca! Dar nici lasat in bratele tinerilor vulgari si violenti, abrutizati de alcool si droguri, iesiti la ceas de Inviere din discotecile pierzaniei pentru a pangari zborul Christosului.
"Povesti sunt toate in lumea asta", dar nu-l condamnati pe Dumnezeu sa fie taran, intr-o vreme in care taranii nu mai exista decat ca umbre sau cruci ale tacerii. Dumnezeu trebuie sa ramana povestea sperantei si a nemortii, a iubirii si indraznelii, a iertarii si pedepsei, a tineretii fara batranete!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
