Poti face pactul cu diavolul si altfel decat cerandu-i ceva la schimb: supunandu-i-te. Ignori ce este in jurul tau, te refugiezi in gandul ca nu poti lupta impotriva raului sau, si mai grav, considerandu-l o fatalitate. In comunism, ne instalaseram multi dintre noi in aceasta acceptare a raului sistemic. Cozile, lozincile, jurnalele de stiri cu un singur personaj, absenta multor libertati intrasera in obisnuitul vietii. Daca si un spirit ca G. Calinescu declama "roata istoriei nu se mai poate intoarce, socialismul e invingator!", ce puteau gandi oamenii de rand sau cei care se nascusera in aceasta lume?
Sa fim rezonabili si sa observam ca oricat de negru ar fi un regim, el nu este egal in cruzimea sa cu toti. Au existat, exista si vor exista privilegiati ai oricarui sistem social sau politic. Sunt cei care stiu sa foloseasca raul in favoarea lor: unii o fac adaptandu-si credinta fanatica la folosul personal, altii - dintr-un oportunism probabil innascut. Ramane o mare "multime muta" care nu se exprima si pe care, evident, nimeni nu o intreaba, considerandu-i tacerea drept acceptare. Personajul lui Ioan Lacusta face parte din aceasta multime: "Toata scarna care s-a vehiculat in acei ani, minciunile trambitate, hardaiele de elogii cu care se improsca o realitate, altfel cuminte, cinstita, o viata cu rosturi totusi frumoase in tot chinul ei ascuns, in frica si durerile ei inabusite, au venit de la noi, ASTIA MICII (s.n)". Asadar, un om care, daca nu ar fi survenit o schimbare a regimului, ar fi bajbait in intunericul lasitatii firesti fara sa puna intrebari si fara sa creada ca se poate si altfel. Nici nu este prea clar daca nostalgia - ca o antecamera a sentimentului ratarii - se declanseaza sub socul unei iluminari, produs de schimbarea regimului politic, sau sub imperiul acelei insingurari inevitabile. Pretextul romanului, intoarcerea personajului in localitatea natala pentru a vinde casa parinteasca, ne indreptateste sa credem ca tinta nu este o radiografiere a comunismului represiv, ci o confesiune a ratarii. Tonul elegiac, recognoscibilitatea elementelor reale in interiorul fictiunii, desele intreruperi eseistice - pagini mai degraba de ganduri nepieptanate despre varii subiecte: literatura, politica, libertate si lasitate - ne vorbesc despre confesiunea sincera, adica in dispretul literaturii, a unui om ajuns la 55 de ani, a carui viata pare un sir de esecuri chiar si atunci cand ele ar putea fi intelese drept succese: absolvirea unei facultati, o oarece notorietate, niste carti publicate. Esecul uman nu este neaparat functie de un sistem. La nivel individual, poti rata si in cea mai fericita dintre lumi, iar nivelul colectiv nu este o preocupare a lui Ioan Lacusta. Personajele lui rateaza, toate, din pricini ce tin de omenesc: lipsa de curaj, de fler, boala incurabila, impacare cu soarta. Totul se consuma sub semnul derizoriului, multumirea "caimacanului" din pantaloni. Ceea ce era discret, intr-o nota amara, in partea prima a romanului, devine in paginile "caimacanului" sarja ostentativa, lipitura nefireasca. Poate incanta jocul lingvistic, inventivitatea de a numi in mii de feluri acelasi lucru, dar rostul lor nu se afla aici. Personajul dual al lui Gheorghe Craciun - Leon si Tina, recte Leontina - face din sexualitate o relatie a puterii cu cei supusi si cu ea insasi: violata si violand, dominata si dominand, penetrand si fiind penetrata, succesiv si simultan. Nu gasesc un rezon al excesului de sexualitate la Ioan Lacusta, adica nu aflu un rezon "politic". Nici nu transpare ca si-ar fi propus asa ceva pana la bizarele pagini de jurnal, cand ironia, blanda de cele mai multe ori, devine satira, "bascalie". De priceput insa acest ton virulent prin raportare la perioada la care se refera - cea postdecembrista - pe care, evident, Ioan Lacusta o incarca de toate relele lumii.
Actul vanzarii casei parintesti este unul de tip simbolic. Naratorul isi vinde practic trecutul, amintirile, pentru ca el insusi in toata acea perioada se vanduse, se livrase neconditionat diavolului, fara sa-i ceara nimic in schimb. Dezradacinarea, absenta unui "acasa", in sensul in care eroul dostievskian, Marmeladov, peroreaza despre "acasa", este raul cel mare facut de comunism, sugereaza Ioan Lacusta: "Acasa. Cuvantul in care te ingropi cand ai pierdut, ai risipit, sau ai vandut totul. Cand ti-a ramas doar tipatul iertarii..."
"Pupa russa" si "Dupa vanzare" pot fi citite, cu mult folos, ca si romane complementare, observand, intr-unul, cum a functionat sistemul, iar in celalalt cine a suportat mecanismul care pentru cei multi era aproape invizibil. Nu cred ca fictiunea trebuie sa urmeze analizele politice, dezvaluirile din memorii, documente. Reprosul ca literatura nu tine pasul cu nu stiu ce studii asupra totalitarismului, ca nu avem, dupa modelul X sau Y, o carte a comunismului mi se pare mai degraba expunerea unei aspiratii - "asa ceva as fi vrut eu sa citesc!" Fatetele realului sunt multiple, iar autorii puternici se folosesc de ele doar pentru a se exprima. Nici subiectul si nici unghiul de abordare nu sunt suficiente pentru un roman valoros, ci acel ceva staruitor ce ramane in mintea cititorului si sentimentul cert ca, pentru ceea ce si-a propus, autorul a gasit structura cea mai exacta, cuvintele, personajele, faptele cele mai potrivite. Desi colegi si chiar buni prieteni, cei doi autori si-au aflat propriul drum spre intelegerea unei lumi pe care au parcurs-o si impreuna.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
