Inmai 1990 am aniversat zece ani de la absolvirea facultatii. Parteaoficiala a avut loc in Universitate, adica la doi pasi de ZonaLibera. Majoritatea colegilor din provincie calcau prima datadupa decembrie nu numai acolo, dar si, in general, in Bucurestiuldevenit semilegendar in ultimele sase luni.
Pentru ca era o aniversarerotunda, nimeni n-a avut nimic de comentat la ideea unei escapademontane de o zi. De altfel, n-a costat mult. Si eram toti pe piciorde egalitate.
Un an mai târziu (pentru cane-am intâlnit anual), aveam o problema. Pentru unii era destul decostisitoare si o iesire la restaurant - pentru altii era deneinteles. Sincer de neinteles, garantez pentru faptul ca nu sedadeau mari, sunt oameni pe care ii cunosc bine. Am ajuns - ingrupul de initiativa - sa negociem la sânge ce facem si cât vacosta.
O colega a spus,exasperat-intrigat-amuzata: "Nici eu cu sotul meu nu mergem la(a rostit numele unui restaurant de lux) in fiecaresaptamâna, dar o data pe luna..." In cazul nostru ar fi fost o datape an.
Noi, cei care reprezentam dinoficiu "grupa mica", ne-am tinut tari si pâna la urma s-a ajuns lasolutia cea mai ieftina cu putinta: un coleg care avea firma ne-apus la dispozitie sediul, mâncarea si bautura le-am cumparat dinsupermarket si singurul lux pe care ni l-am permis a fost sa platimo tanti (tot de la firma respectiva) care sa faca fripturile si -la sfârsit - curatenia. Drept urmare, totul a costat foarte putin.Dar au fost colegi care nu si-au permis nici asa.
Trecuse doar un an. Laintâlnirile ulterioare au venit tot mai putini. De regula,paradoxal, cei din "grupa mica" - si asta pentru ca nu s-a mairidicat niciodata vreo problema de nivel al protocolului. Eu, unul,s-a intâmplat sa stau o ora si jumatate si sa beau doar obere.
Cu colegii de clasa din liceu emai simplu: din 27 mai suntem in tara vreo opt si ne-am cam pierduturma unii altora. In urma cu niste ani, când se apropia oaniversare, a ajuns la mine, printr-un telefon fara fir almailurilor, mesajul unui coleg care le scria celorlalti dindiaspora, raspânditi in toata lumea: "Ne intâlnim si noi? Apropo,am auzit ca ar mai fi unii prin tara!"... La intâlnirea de la liceuam fost singurul din clasa mea.
Ar fi cum ar fi, daca fenomenulasta n-ar fi dublat de altul, aproape halucinant: de ani de zile adevenit tot mai dificil sa convingi un prieten sa te viziteze! Dacapropune cineva o iesire la un "local", gaseste relativ usoramatori, dar acasa nu prea. A merge in vizita presupune sa faci situ pe urma o invitatie similara - aici pare sa fie problema. Desi,evident, intre prieteni ar trebui sa fie suficienta o cafea si unpahar de apa. Istorie sunt nesfârsitele partide de whist, bridge,poker, yams, mima - asta ca sa nu pomenesc despre mersul in gascala teatru sau expozitii... Cheltuiala era aproape zero, placereaera aproape infinita.
Nu intentionez sa trag nici oconcluzie. Va las pe dumneavoastra.
TUDOR CALINZAROJANU (n.1956) a absolvit sectia de Informatica aFacultatii de Matematica, Universitatea Bucuresti, cu lucrarea delicenta "O privire matematica asupra piesei «Romeo si Julieta»",publicata ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani ininformatica, pe toate sistemele de calcul si in toate tipurile delimbaje de programare. Din 1992 lucreaza in presa: cotidian,saptamanal, lunar, agentie de stiri, radio, TV. A debutat editorialcu volumul de proza scurta "Viata ca troleibuz" (1992, PremiulUniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia "Viata luiCorneliu Coposu" (1996, editia a doua 2005), romanele "Reluare cuincetinitorul" (1997) si "Sfarsitul lumii" (2005), culegerea deproza scurta "Copiii asfaltului" (2007). In prezent lucreaza inTVR, fiind realizatorul talk-show-ului "In spatele usilordeschise", si este colaborator permanent al Ziarului de Duminica,Revista Flacara si Radio Romania Cultural.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
