E destul de greu sa scrii despre cartile lui Sorin Stoica. Nu pentru ca autorul lor a murit la o varsta la care altii abia incep sa traiasca, iar verdictele criticii s-ar inmuia putin, din sentimente omenesti. Printre cei mai inzestrati scriitori ai generatiei sale, Sorin Stoica nu are nevoie nici antum, nici postum de vreo indulgenta valorica sau dispensa de talent.
Problema comentatorilor este alta. Scrisul prozatorului precoce, venit din Banesti sa cucereasca Bucurestiul literar si artistic, nu poate fi usor incadrat intr-o categorie stilistica si un gen literar. De la debutul editorial si pana la ultimele aparitii, receptarea favorabila si uneori entuziasta a cronicarilor nu are chiar cea mai adecvata raportare la textul prizat. Acesta e complex si ambiguu in aparenta lui simplitate, jucand pe mai multe planuri si impiedicand sistematic cristalizarea unei perspective critice integratoare.
Cel mai comod ar fi sa spun ca O limba comuna*, ca si alte volume ale lui Sorin Stoica, utilizeaza un material biografic pentru a scoate, din el, proza. Dar aceasta falsa proza scurta, cu douazeci si sapte de "povestiri", cum scrie pe pagina de garda, se organizeaza sub ochii nostri ca un jurnal romanesc ori un roman de notatii diaristice, centrandu-se pe experientele eului, expunandu-le privirii cititorului. Sinceritate maxima, patetism asumat, autenticitate fara halo literar, am zice, parcurgand episoadele de spital ale autorului-narator-protagonist, povestas neobosit al vietii sale. Insa, asa cum nu avem aici proza propriu-zisa, pseudoreferentiala, nu descoperim nici un jurnal in acceptiunea curenta, un document al miscarilor launtrice si sociale. Intervine, decisiv, componenta artistica, acel unghi de refractie fictionala ce transforma materia existentiala bruta in literatura semnificativa si expresiva. Pana la urma, un termen ca "autofictiune" si o colectie ca Ego-proza i se potrivesc perfect autorului nostru, care isi propune sa scrie, in timp ce traieste, chiar despre ceea ce traieste. Si care, pentru a nu risipi cu totul confuzia legitima a lectorului, anunta senin ca incepe "asa, din mai multe parti", pana depisteaza o anumita ordine.
Proza si jurnal, fictiune tratata cu minutie documentara, O limba comuna isi inglobeaza, ca orice text postmodern care se respecta, metatextul. Referintele la propria scriitura si la temele ori personajele predilecte ale cartilor publicate abunda in acest volum-arhiva, de o intensa, aproape dureroasa autoreferentialitate. Spre deosebire de "optzecistii" puri si duri, pe care ii respinge cu un "nu" hotarat armelor textuale, autorul apropiat de Sorin Preda este mefient fata de orice conventionalizare, de sublinierea (fie si in raspar) a procedeelor si tehnicilor cu care se fabrica proza. Nu este suficient sa demontam si sa realcatuim textul, la nesfarsit, pentru a obtine o carte adevarata. Literatura inseamna mai mult decat atat.
Pentru Sorin Stoica, ea este in primul rand o problema (personala) de memorie. Nascut "infirm", "un neispravit cu auzul in pioneze", el va ajunge sa scrie texte de o formidabila oralitate, facandu-i pe critici - inclusiv pe subsemnatul - sa remarce simtul auditiv al tanarului autor. E o ironie a sortii, fiindca scriitorul cu pricina, in carne si oase, are o infectie grava prin care "urechea se infunda si supravietuieste doar un zgomot insalubru de butoi hodorogit". Internat in spital pentru tratament, el se amuza amar de cronicile literare care tot pun accent pe auzul lui. In acelasi timp, dialogurile dintre vecinii sai de salon sunt captate in timp real si proiectate in pagina cu aceeasi finete de reportofon performant pe care studentul la jurnalism si antropologul de vocatie si-l imprumuta reciproc.
Si atunci, daca pana la urma criticii au dreptate si literatura autorului e una preponderent auditiva, inseamna ca Dumnezeu este Cel care ii ravaseste viata si hartiile, pentru a le reordona. Ego-proza nu mai e acum o proba de inregistrare si transcriere, ci una de memorie. Lasat in tacerea lui, izolat, imun la sunete, neconcurat in vreun fel de mediul sonor, Sorin Stoica umple spatiul alb cu intreaga imaginatie de care dispune. Isi rescrie viata, prin imaginarea... a ceea ce a trait: "Urechea mea de prozator e rafuiala mea cu Dumnezeu. Pot recupera realul. (...) Sa-mi demonstrez mie ca aud. De aia scriu. Sa le demonstrez celor care ma luau la misto ca nu sa auzi neaparat cu urechea ar fi ideea. Auzi sau nu. Asta nu tine de otoscleroza, otita, rinita medie acuta sau alte diagnostice. E o problema de numire. Cum ii spui? Sunt limbaje si limbaje. Nu tine de un diagnostic. Sa te gandesti cum o sa te descurci fara auz. Si sa-ti fabrici o lume doar pentru tine. Sa te intorci intre oameni si sa presupui ce vorbesc ei acolo" (p. 109).
Iata limba comuna pe care o cauta indarjit scriitorul urcat, in spital, pe masa de operatie sau coborat de pe ea sleit de durerea fizica. Neobosit insa in a oferi noi suplimente narative. Se creeaza astfel un spatiu in care viata si proza lui, amestecate, sunt in aceeasi masura rememorate si inventate. Nu ma joc cu vorbele, asa cum nici Sorin Stoica, in pofida tonului relaxat, nu a luat a la legere teme, in fapt, esentiale pentru un scriitor. De ce si pentru cine scrie el? se intreaba frecvent, pe urmele celuilalt Preda, ruland povesti haioase pentru a desprinde si a expune o problematica deloc umoristica. S-a vorbit insistent despre comicariile din cartile lui Sorin Stoica; si relativ putin despre fondul lor cognitiv acoperit, e drept, de limbaje diverse, aiuritoare, cuceritoare. Intr-un timp al atomizarii sociale si intr-o generatie a rupturii violente, a fracturilor literare, Sorin Stoica se pozitioneaza contra curentului. El pledeaza pentru o literatura a prezentului care sa lege, sa explice, nu sa sporeasca entropia: "Scriu ca sa corijez. Lumea asa cum ar fi trebuit sa fie, asta ar fi fost un titlu bun pentru cartea mea" (p. 157).
Daca fiecare carte a lui Sorin Stoica pare sa aiba un aer testimonial, O limba comuna, volum profund tulburator si iesit din orice tipar, este testamentul lui literar.
*) Sorin Stoica, O limba comuna, povestiri, prefata de Marius Chivu, Editura Polirom, Iasi, 2005, 256 p
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
