"Pictez pentru a ma ivi", poate spune Florin Ciubotaru parafrazandu-l pe Paul Klee. Creator mobil, prolific, tinzand, pe spirale de sens, asumate, traite, la a dezbate menirea intru reprezentare a picturii, "Ciubo" nu a visat vreodata "Opera de arta totala", ci unda-cuanta a Fragmentului revelator. Iata o depozitie din 1981: "Refuz gestul disperat si efortul de tip eroic, indeletnicire care se departeaza de cordial si uman. Orice imixtiune in codul imaginii plastice de tip orgolios este eliminata, cunoasterea artistica fiind lipsita de vanitatea cunoasterii absolute".
La mijlocul anilor '80, Florin Ciubotaru a pictat o serie de naturi statice a caror impostare in spatiu surprinde si fascineaza nelinistitor, cu fior de gol metafizic. Inventarul banal de atelier, cu recipiente de varii calibre, iese din pagina pe lateral sau se micsoreaza, intr-un plan orizontal, foarte jos. Protagonistii acestor false naturi statice sunt cortinele-ecran de unde se intrezareste un ecleraj slab si siluetele stranii de mari continatoare gonflate, proiectate pe fundaluri. Fragmentarea urmata de vidare, de marirea intervalului intre pretextele picturii, il preocupa pe artist in aventura sa de a scapa de lestul reprezentarii "a ceva". Zece ani (1969-1979), impreuna cu Serban Gabrea, in timpul proiectarii si executiei uriasei tapiserii "Teatrul Lumii", aflata la mezaninul Teatrului National din Bucuresti, Florin Ciubotaru a conceput forme in geneza meteorica. Superba compozitie exprima o epansiune prin explozie a nucleelor de semne plastice, intre care se activeaza un spatiu unificator. "O imagine plastica este un rapel la un depozit urias de semne si semnificatii (...) In lucrarile mele apare ideea de dispersat cu tendinta de a se reuni", scrie artistul in catalogul expozitiei de desene din 1981, atunci cand s-a eliberat de proba andurantei penelopice. Tipul de imagine cvasifigurativa a marii tapiserii si energiile create de dialogul formelor se vor metamorfoza de-a lungul etapelor stilistice, de aproape trei decenii, parcurse de atunci de catre artist.
Dupa varsta de 50 de ani, pe Ciubotaru incepe sa-l preocupe golul din jurul unui motiv, de fapt pierderea, efasarea, fragmentarea, dezintegrarea motivului, pentru a scapa de anecdotic si a investi intervalul cu indicele tare al expresivitatii picturale. Fundalul, acolo unde se sparge coaja lucrurilor, devine un spectacol "autofigurativ", care modeleaza instabilitati. La expozitia de la sala Dalles din anul 2000, dupa incendiul devastator al atelierului, in 1997, in mijlocul panzelor mari, oblonge, aparea o elipsa matasoasa, sugerand vidul. La galeria Simeza, in 2004, elipsa a evoluat spre conturul lobat al unei palete de pictura - masca din profil - samanta, asadar o forma organica activa. Aventurile ei spatiale si relationale se petrec intr-un laborator rafinat al desenului colorat, pentru ca apoi sa fie continute intr-o pictura-racla, in cutii de plexiglas, unde intervine pictura pe canturi, pe limitele suportului. Pictand cu har si usurinta performativa, Ciubotaru transmite un duh proiectiv oracular in imaginile sale. Dupa un traseu lucid, cu senzualism sceptic in privinta "ratiunii de a picta", Ciubo a castigat definitiv inteligenta intervalului, devenit proiectiv, neutralul care se imbogateste din captarea fragmentelor aluzive.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
