In Parcul Central din Rosario, exista un monument grandios. El este dedicat celor trei forte ale naturii care au construit si guverneaza Argentina: fluviul (Parana), muntii (Anzi) si oceanul (Atlantic). Presarate peste tot, in parcuri, la intrarile in porturi, in piete, mai poti vedea insa si monumente mai mici. Ele infatiseaza un barbat cu haina pe umeri, cu o sapca pe cap si, uneori, cu o bocceluta. Este un omagiu adus celor fara de care elementele naturii nu ar fi putut aseza o tara acolo, departe, aproape la capatul lumii: emigrantii.
Nimeni nu pleaca de bine de-acasa. Disperarea este combustibilul ce alimenteaza migratia. Lipsa oricarui orizont, absenta chiar si a celei mai mici sperante ca, poate-poate, ceva se va indrepta ajutandu-te sa supravietuiesti i-au facut pe oameni sa caute alte locuri mai putin prietenoase cu ei, uneori mai putin sigure si chiar mai dure, dar care, ipotetic macar, le-ar fi asigurat existenta. Acesti napastuiti ai vietii si-au luat lumea in cap neavand niciun alt sprijin decat bratele si vointa teribila de a supravietui. In lupta dura cu conditia lor, cu mizeriile vietii, multi au esuat fizic si moral. Dar si mai multi au iesit invingatori si au pus bazele unei alte lumi. A lor, ca in America, sau a altora, cum e cazul imperiului hispanic. Imaginea barbatului cu haina pe umeri, cu un sac in care probabil sunt alte cateva lucruri si actele, un om cu o privire scrutatoare, adumbrita de grija necunoscutului si de tristetea adanc ravasitoare a celui fara de acasa ma urmareste de mai bine de-un deceniu, cand am intalnit-o mereu si mereu in Argentina.
Vapoare pline-ochi traversau oceanul spre a varsa in porturi - probabil dupa lungi asteptari in rada - zeci, sute, mii de emigranti. Unii veniti singuri, altii cu intreaga familie.
I-am intrebat pe cei ce urcasera la bordul navei cu care calatoream daca emigratia e la fel de mare ca in prima jumatate a secolului al XX-lea. Probabil ca omul nu a inteles prea bine ce-l intreb si mi-a raspuns simplu: "Nu-i nicio problema, nicio problema, primiti pe loc cetatenia si cateva zeci de acri daca aveti 2.000 de dolari". Asadar, si-acum pampasul isi asteapta forta de munca tocmai de la capatul celalalt al lumii, si-acum oricine este bine venit si adoptat daca face dovada unei sume modice cu care sa-si inceapa viata aici. Asa se face ca Argentina este un conglomerat de natii, de comunitati, ce tin de Europa si, mai ales, de metropola. Exista un profund sentiment antiamerican la omul de pe strada si un soi de dependenta de Spania. "In prezenta maiestatii sale, regele Spaniei, si a presedintelui Republicii" se scrie pe cate o placuta pusa la baza unui monument, a unei cladiri, la intarrea in frumoasele lor parcuri. Alaturi de Daciile vazute destul de des pe strazile oraselor argentiniene, exista si alte insemne ale prezentelor romanesti: domeniul Ghica de pe fluviul Parana, undeva in apropiere de centrala atomonucleara de la Zarate - pe care mi-au semnalat-o pilotii fluviali autohtoni - si amintirea primului guvernator al Patagoniei, care a fost roman.
Dar nu despre miscarile aventuroase individuale vreau sa vorbesc, ci de acea masa tacuta, anonima si disperata care a defrisat campiile nesfarsite, care a descarcat si incarcat in porturi cereale, carne si piei de bovine, care a trudit in fabricile ce se iveau ca simboluri ale vremurilor hulpave. Aceste mari miscari de populatie nu au fost cercetate. Cele mai multe istorii se multumesc sa le consemneze sau, si mai amar, se ocupa doar de ceea ce a fost spectaculos: aventurieri, cuceritori etc. Ce-i determina pe oameni la un moment dat sa se puna in miscare, sa-si paraseasca locul nasterii spre a pribegi undeva departe si sa-si intemeieze acolo a doua patrie, cei mai multi neuitand-o niciodata pe cea dintai? Fara indoiala - disperarea. Ce ii duce spre un anume loc? Speranta. In general, intelegem sau asociem acestor miscari descoperirea unor pamanturi noi. Asa s-a petrecut la inceputul secolului XX si cu ardelenii nostri care au luat calea Americii. Asa s-a petrecut cu italienii care au strabatut oceanul spre a se stabili in America de Nord, dar si de Sud. Insa nu este de-ajuns o singura explicatie. Asistam, de exemplu, acum, in secolul XXI, la un exod al romanilor catre Spania. Intr-o buna masura, el este comparabil cu cel din secolele XVI-XVIII, despre care putini stiu. Atunci s-a produs o migratie de mare amploare a francezilor catre Spania, fenomen pe care Fernand Braudel il pune pe seama suprapopularii spatiului francez: "...Franta, pentru capacitatea ei la acea epoca, este coplesita de oameni, de calici, de guri inutile, de indezirabili. Emigrarile, in lipsa unei politici voite de sus, se organizeaza si ele cum pot, de bine de rau, asa cum sunt cele indreptate spre Spania. (...) Cercetarea istorica scoate la iveala amploarea, pana mai ieri necunoscuta, a emigratiei franceze catre tarile iberice. In 1654, cardinalul de Retz se arata extrem de surprins cand aude toata lumea vorbindu-i limba, la Zaragoza, unde exista nenumarati mestesugari francezi. Peste 10 ani, Antoine de Brunel se mira la randul sau de numarul uimitor de gavachos (aceasta este proecla peiorativa pe care au capatat-o francezii) de la Madrid, 40.000, estimeaza el". Francezii sunt mestesugari, oameni de darvala, zidari si lucratori in constructii, "dar exista - scrie Braudel - si o invazie a satelor: fara taranii veniti din Franta, pamanturile Spaniei ar ramane nelucrate". Se intamplau toate astea acum mai bine de patru, chiar cinci secole. Vi se pare cunoscut? Inlocuiti francezii cu romanii si veti zice ca Braudel vorbeste despre ai nostri!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
