"Dacă există un pericol în lume, este un pericol pe care-l împart toţi pământenii şi, de asemenea, dacă o naţiune are speranţe, speranţele trebuie împărtăşite de toţi." Acestea au fost cuvintele preşedintelui american Dwight D. Eisenhower în 1953, în discursul "Atomi pentru pace", apel care, patru ani mai târziu, ducea la înfiinţarea Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. A fost un mesaj extraordinar, rostit în timpul escaladării cursei de înarmare nucleară, în faţa unei comunităţi internaţionale care nu uitase dezastrele războiului mondial.
Conceptul lui Eisenhower "atomi pentru pace" - ideea că atât beneficiile, cât şi nesiguranţa ştiinţei nucleare trebuie asumate în comun de întreaga comunitate internaţională - este principiul central al diplomaţiei nucleare. Va deveni un angajament cvasigeneral care încuraja cooperarea tehnologică pentru a folosi în mod paşnic energia atomică şi pentru a preveni răspândirea armelor nucleare - un dublu angajament păstrat cu sfinţenie în statutul AIEA şi în crucialul Tratat cu privire la neproliferarea armamentului nuclear din 1970.
Prin anii 1980, pe când eram un tânăr avocat egiptean şi profesor de drept internaţional la New York, am simţit că rezonez la idealurile conceptului "atomi pentru pace". Am intrat în AIEA în 1984 şi am devenit consilierul juridic al agenţiei trei ani mai târziu. Pe vremea războiului din Irak, în 2003, eram director general al AIEA de mai bine de cinci ani şi angajat al acestei instituţii de aproape două decenii. Mă implicasem până peste cap în eforturile diplomatice ale agenţiei. Declanşarea unui război pe baza unor acuzaţii nefondate de producere a armamentului de distrugere în masă şi eliminarea rolului diplomatic al AIEA, transformată în paravan al acestor interese, erau, în ceea ce mă priveşte, o distorsionare grotescă a tot ceea ce sus-ţineam. Intra în contradicţie cu cei aproape cincizeci de ani de eforturi amarnice depuse de savanţi, jurişti, inspectori şi funcţionari civili din toată lumea. Eram şocat în faţa evenimentelor la care eram martor. Gândul care nu mă părăsea era că nimic din ceea ce văzuserăm eu sau Blix nu ar fi putut justifica declanşarea unui război.
Generalul Amir alSa'adi, melancolicul meu comesean, s-a predat forţelor coaliţiei la 12 aprilie 2003, după ce a aflat că era al treizeci şi doilea pe lista celor mai căutaţi irakieni şi şapte de caro în ruşinosul pachet de cărţi. El a cerut postului de televiziune ZDF să filmeze momentul în care se predă. Vorbind în faţa camerei de luat vederi, el a declarat: "Nu avem arme de distrugere în masă şi timpul va confirma aceste spuse". Era evident, din punctul meu de vedere, că rezultatele provizorii ale inspecţiei pentru armamentul nuclear erau corecte, pentru că, în acel moment, alSa'adi nu avea niciun motiv să mintă.
În anii care s-au scurs, multe surse au confirmat că pretextul invaziei din martie 2003 - acuzaţiile americane şi britanice că Saddam Hussein ar fi pus pe picioare programe pentru producerea armelor de distrugere în masă - nu avea niciun temei. Grupul de supraveghere din Irak desemnat de Statele Unite va cheltui miliarde de dolari pentru a verifica dacă raportul inspectorilor internaţionali fusese corect: Irakul nu reluase programele sale de producere a armelor de distrugere în masă. Şi, după cum se spune, acest pretext nu era adevăratul motiv al agresiunii americane şi britanice. Faimosul memoriu "Downing Street" din iulie 2002 a fost unul dintre semnele că decizia de declanşare a războiului fusese luată cu mult înainte ca procesul de inspecţie a armamentului sub egida ONU să fi început.
Nici până astăzi nu pot citi asemenea mărturii fără să mă gândesc la miile de soldaţi care au murit, la sutele de mii de civili irakieni omorâţi, la milioanele de strămutaţi şi schilodiţi, la familiile destrămate, la vieţile ruinate şi sunt uluit că eroii principali ai acestei tragedii nu au dat dovadă de mai multă autoanaliză şi introspecţie. Ruşinea pentru acest război inutil ne obligă să luăm în considerare tot ce a mers rău în dosarul irakian şi să reflectăm cum să folosim lecţia acestei tragedii pentru a preîntâmpina viitoarele crize.
Tensiunile pe tema programelor nucleare care agită astăzi lumea, în special în legătură cu Iranul, ne dau de înţeles că am putea repeta catastrofa irakiană, ceea ce ar avea implicaţii şi mai profunde asupra securităţii globale. Când mă gândesc la provocările cu care ne confruntăm şi azi, îmi revine mereu amintirea acelei cine de la Bagdad, din februarie 2003, pentru că ea ilustrează elementele centrale ale dilemei cu care ne confruntăm la nivelul comunităţii globale când vrem să consolidăm o securitate colectivă durabilă: creşterea tot mai mare a neîncrederii între diferitele culturi, efectele corozive ale vechiului sistem de state nucleare şi nonnucleare; modul iresponsabil în care jonglează unii cu armamentul nuclear şi certitudinea că se va petrece o catastrofă dacă nu reuşim să învăţăm din vechile noastre greşeli. Scena dineului este, de asemenea, importantă prin ceea ce lipseşte de la masă: principalii actori, în acest caz Statele Unite şi Marea Britanie, ale căror decizii puteau determina, de fapt, rezultatul. Absenţa lor va deveni un motiv recurent al anilor următori, în special în cazul Iranului: Statele Unite domină negocierile de la distanţă, influenţândule rezultatul, dar refuză participarea directă. Diplomaţia nucleară este o disciplină pragmatică, presupunând angajament direct, cumpătare şi înţelegeri durabile. Nu poţi face diplomaţie nucleară cu telecomanda. În cazul în care dialogul trebuie folosit pentru a rezolva tensiunile provocate de proliferarea nucleară, el nu poate fi limitat la conversaţiile dintre inspectori şi ţara acuzată. Statele Unite şi aliaţii săi trebuie să se implice în mod direct în negocieri, confruntânduse cu ţările pe care le consideră adversarele lor, demonstrând astfel nu numai prin retorică angajamentul lor pentru o rezolvare paşnică a pericolelor de securitate de bază. Toate părţile trebuie să fie prezente la masa negocierilor.
Dineul de la Bagdad - numit de unii dintre colegii mei cu ironie amară "Cina cea de Taină" - a fost, în 2003, simbolul uneia dintre numeroasele crize emergente în acel început de an. Coreea de Nord îi expulzase pe inspectorii AIEA care monitorizau procedurile de îngheţare a programului nuclear şişi anunţase intenţia de aşi retrage semnătura de pe Tratatul de neproliferare. De-abia începuserăm să sondăm complexitatea programului nuclear iranian şi, împreună cu alţi colegi, urma să fac prima vizită la un complex de îmbogăţire a uraniului aflat în construcţie la Natanz. Nu peste multă vreme, Libia dădea semne de deschidere către Statele Unite şi Marea Britanie, gata să-şi demanteleze programele de producere a armelor de distrugere în masă. Şi primele semne ale unei reţele ilegale şi fantomatice de furnizori nucleari începuseră pe-atunci să-şi facă simţită prezenţa. Îi vom descoperi urme ale activităţii în peste treizeci de ţări.
Ştim azi mai mult, cu mult mai mult despre fiecare dintre aceste cazuri reale sau potenţiale de proliferare a armelor nucleare. Circumstanţele din Iran şi Coreea de Nord, în particular, rămân fluide şi imprevizibile. Ceea ce nu avem încă este o abordare practică şi eficientă a acestor cazuri şi a altora asemenea din viitor. Ceea ce avem nevoie este un angajament pentru continuarea diplomaţiei nucleare.
Din volumul în curs de apariţie la Editura RAO. Traducere de Sorin Şerb
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
