De sambata seara pana duminica seara, la Una Galeria din Bucuresti, a stat pe simeze o expozitie unica. Aparent din specia efemeridelor, ea are o amprenta inscrisa pe harta lucrurilor durabile, cel putin in privinta impactului. Despre rostul acestei stralucitoare falfairi de aripi, ne vorbeste organizatoarea evenimentului, Ruxandra Dreptu, cu cuvintele ei si ale sotului sau, Ioan Dreptu:
„Incerc recuperarea imaginii lui Ioan Dreptu. Recuperare pe care o voi oferi spectatorilor ca pe un semnal de alarma. A existat in aceasta tara, in acest oras, undeva aproape, un om. Nu mai este.
A existat un pictor. Continua sa fie.
In 5 aprilie, expozitia de o zi (ideea ii apartinea pictorului) a fost deschisa. O consider o expozitie-semnal. O avanpremiera.
Ii adaug cateva fragmente din scrierile lui, note de singuratate din exilul auto-impus la Paraul Rece.
Ioan Dreptu (1944-2008) a studiat pictura monumentala (1963-1969) la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" (azi Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti). A debutat in 1969 la Expozitia nationala a tinerilor artisti din Cluj-Napoca, iar un an mai tarziu a participat la o alta expozitie de grup la Galeria Kalinderu (pe atunci Galeria Academiei de arta). Intre 1970-1989, Ioan Dreptu a realizat pictura murala la bisericile din satele Robaia (Calimanesti) si Copalnic-Manastur (Maramures). In anii ’80 a avut primele expozitii importante in strainatate: la Van-der-Heyt Museum din Wupperthal (1986) si la Galeria Nicolae, din Columbus, Ohio (1987). Dupa 1989, a expus la galeria Stuart-Levi din New York (1990), la galeria Virginia Linch din Rhode Island (1992) si la Champs-sur-Marne (Franta). In 1993 obtine o bursa de un an la Cité Internationale des Arts, Paris, unde deschide o expozitie personala in aprilie 1994. In septembrie 2001 este invitat sa expuna la Institutul Nicolae Iorga din Venetia. Cu putina vreme inainte sa se stinga de viata, retras in sihastria cabanei sale de la Paraul Rece, i-a marturisit sotiei sale, Ruxandra Dreptu, ca viseaza la o expozitie care sa adaste pe simeze o singura zi.
Suntem pasari libere
Realitatea mea, daca e vorba despre ea, a fost si va fi aceeasi indiferent de locul, conjunctura sau oamenii care o compun. Sunt facut dintr-un lemn mult prea indaratnic spre a ma putea atat de usor rasuci in vrej.
In chestiunile de moralitate cred ca lucrurile stau la fel de simplu pentru orice om de bun simt: a nu-ti dori nimic peste ce-ti este absolut necesar.
Cel putin sub acest aspect sunt ultimul care m-as putea plange. Nu de moralitate, ci de un pic de imoralitete duc lipsa. Asta ca sa ma intorc la „adolescenta care are nevoie de un pic de maturitate", de altminteri nu totdeauna necesara, ba de multe ori obturanta. In aceasi ordine de moralitate, prefer o maturitate cu o mare sete de adolescenta. Mi-e imposibil sa omor copilul din mine, asta ar fi intr-adevar pasul in imoralitate.
***
Un om prost e un om caruia ii e lene sa gandeasca, in fond refuza sa o faca. E, in consecinta, o victima fata de conditia cu care a fost investit, aceea de om liber.
Libertatea de a gandi se traduce cu necesitate prin obligatia de a o face. Ea nu e facultativa. Aproape ca ar trebui inventata o lege care sa garanteze aceasta forma de libertate. A nu uza de aceasta libertate ar trebui sa insemne implicit decaderea din orice alte drepturi. Asta ar trebui sa inlocuiasca abecedarul din scoli si in orice caz, Biblia in biserici.
Ciudat, in aceasta ordine de ide,i e relatia pe care o statueaza Biblia intre victima si calau. Aproape ti se spune in clar: accepta conditia de victima aici spre a-ti ocupa o loja in viata de apoi. Preotii vanduti vanturilor rele n-au dat oare binecuvantarea calailor? In atari conditii, sunt si ei oameni, nu? Iar in vremuri pasnice nu mai sunt oameni, sunt trimisii lui Dumnezeu.
Si asta dupa ce au incetat sa mai fie ei insisi calai.
***
Mai rau decat a nu avea voie sa vorbesti e sa vorbesti in vant fara sa te auda nimeni, fara sa te bage cineva in seama. Asta e difernta esentiala intre o dictatura a lui Ceausescu, spre exemplu, si democratura care i-a urmat. Libertatea cuvantului e vorba in vant atata timp cat ea nu produce efecte, pe toate planurile.
Logoreea „democratica" e naucitoare. Fiecare emiteorice, cat mai contradictoriu, important e sa fii in dezacord cu ceilalti, sa emiti altceva, sa fi perceput ca diferit. Dar, in orice caz, „auzit – vazut – stiut". Balamucul.
In fond, nu-i observam mai usor pe nebuni? Au o „masca", ii retinem. Omul normal e mai greu, mult mai greu identificabil.
O singura diferenta – s-a dat drumul la latrat in piata publica. In rest nu s-a schimbat absolut nimic. Ba da! Nimeni nu mai intelege nimic, o tara care se transforma dintr-o puscarie intr-un ospiciu. In spatele transformarii asteia – papusarii. Cine sunt ei? Aceeasi. Pegra. Scursura. Oameni de nimic, fara nici o aptitudine, alfabetizati analfabeti, hiene oportuniste.
***
Desigur, renasterile au fost facute cu bani, dar nici o clipa in scopul de a scoate bani. Erau ragazuri ale omului „ajuns" simtind nevoia sa lase un semn, sa se bucure de banul agonisit – sa se bucure de viata.
Timpurile moderne au impus competitia goanei dupa aur – de toate culorile, galben, verde, alb, negru. Goana dupa tot ce poate fi vandut. Negustorul e emblema timpului modern. Totul se vinde, totul e de vanzare. Omul a ajuns sa-si vanda incet, incet, sufletul. Fara el a devenit neom. Ajuns aici, a dobandit usor toate ismele iscate din folosirea necuvincioasa a inteligentei. In numele umanismului a impus doctrinele nationaliste, in numele grijii de aproapele – formele de sclavie, in numele lui Cristos – masacrele religioase. Doctrinele au gasit totdeauna calea de a impune unei idei sublime, reversul ei. Prostia, ca faradelege, nu pica in sarcina celor care au iscat-o, ci cu certitudine revine celor care au acceptat-o, celor care si-au insusit-o, in fond.
Calaul e calau doar atata timp cat victima se opune; o victima convertita isi pierde calitatea de victima, devine, cel putin virtual, calau. In aceste conditii, istoria e o insiruire de executii a calailor de catre calai. Revolutia franceza, in numele dreptatii n-a desfiintat ghilotinele, le-a inmultit. In dezgustul ororii a sporit oroarea. Spre a putea sa-i urasti organic pe calai trebuie sa ai fibra de calau in tine. A te manji cu sange de calau, iata o murdarie de care nu vei scapa toata viata.
Si apoi, calaul executor nu e decat o fiinta benigna care poate fi privit cu ingaduinta – o bruta curajoasa. Calaul din spatele lui, cel ce-i ordona executia e mult mai deplorabil. El n-ar putea deveni niciodata executor cu mana proprie, fiind congenital las. Neputand converti, el nu e decat un potential sinucigas. El se nutreste doar din frica victimelor. Victimele eliberate de frica il anuleaza. Din cand in cand istoria consemneaza si asemenea episoade – cu care ocazie se nasc marile mituri ale omenirii. Mituri care din pacate nu au nici un rol educativ, ele nu formeaza caractere, ci sunt tratate doar ca... povesti.
Ajunsi aici e aproape un truism ca starea de victima isi naste cu necesitate calaul.
***
Au fost probabil si vremuri cand erai tratat dupa referinte. Acum aproape toata lumea e tratata de categoria a treia. Atata timp cat exodul era tolerabil, usor asimilabil puteau exista tratamente filantropice, uneori anoste, alteori propagandistice, fie pentru interior, fie pentru exterior.
Acum incepe trierea cam ca la abator. Desigur, porcul n-o resimte. E o prima trauma pe care Eldorado-ul insa poate s-o faca usor suportabila. Starea asta, insa de multe ori se poate prelungi mult in timp, promiscuitatea punandu-si uneori pecetea ireversibil.
Odata ajuns in lumea noua, iei viata de la capat, ce altceva ai de facut?
***
I-am iertat pe toti. Asta m-a eliberat de balastul vindicatiilor pe care le caram dupa mine. E intr-adevar de neiertat sa-ti consumi energiile mestecand mereu, pana la oboseala toate neputintele semenilor. Neputinta e a speciei.
Macar din oboseala (si poate asta fac) trebuie sa-i ierti pe toti. Castigul cel mare e de a cauta sa intri in atingere cu acei ce vor – ce pot – sa depaseasca conditia regnului. Superba povara a luciditatii ar trebui sa ne mantuie si poate o si face intr-un fel care insa nu ne confera totusi tihna bine meritata.
Natura ramane doar un refugiu in care ne estompam neputintele si disperarile. Orice esec in contactele cu semenii nostri ne mana spre natura, ca inecatul dupa o gura de aer.
Sa scrii ca sa amani o sinucidere – iata leacul binecuvantat de Cioran. Iata marea religie in care nu poti ajunge bigot, nici fariseu. A-ti trai viata, clipa de clipa, intradevar ca pe ceva ce nu-ti apartine cu sentimentul tragic ca va trebui sa dai socoteala. Cui? Cine ti-o cere? Cine va indrazni sa ti-o ceara? Nimeni. Ei, tocmai de acest nimeni trebuie sa-ti fie frica.
Existenta noastra se consuma intr-o devalmasie care paralizeaza orice incercare de ordonare. Si oare cati sarguinciosi nu s-au zbatut lamentabil sa-i gaseasca o ordine, o necesitate de manifestare ? Si cate convulsii n-au fost consumate de cate ori vreunul a reusit sa o faca. Toate necazurile noastre provin din nesabuinta de a incerca o promovare sociala. De aici toate falsele „ordonari", toate rasturnarile si restituirile, de aici vesnica orbecaiala intre inger si drac. In cateva mii de ani omul n-a reusit sa invete nimic din nereusitele lui, in imbecilitatea lui n-a fost in stare sa observe ca optimizarea vietii lui ar fi fost tocmai sa inlature cauzele nereusitei – prin renuntare. Ascetii au propovaduit renuntarea, dar una materiala, ceea ce nu e in stare sa convinga nici macar pe bigoti. Renuntarea nu poate fi decat una de bine. De abia atunci cand poti renunta aproape la tot, ti-ai castigat libertatea. Paradoxul este ca nu poti renunta in linie logica si la libertate.
Si ma veti intreba - ce faci cu libertatea odata castigata? De abia acum isi poti asuma povara de a incerca sa-ti justifici propria existenta.
A fi peste lucruri aceasta e starea care ar trebui sa-l lumineze pe om.
Sa te construiesti precum cetatile ce-au infruntat milenii. si cate lucruri sa zaca in fiece piatra din care te-ai zamislit. Doar asta iti poate reda zambetul de suveranitate si ingaduinta.
Doar asta iti poate justifica dorintadureroasa prin care-ti vroiai semenul mai bun, doar asta-ti poate da masura urii pe care te chinui sa o convertesti in iubirea-ti de aproapele. Dar aproapele tau se inversuneaza a lenevi in simulacrele de idei servite de-a gata, o poezie pe care o inveti si asa cu suficient efort. Tatal nostru da-ne si iarta-ne.
Adunatura de sluti si de infirmi. Tatal meu, n-am facut ce nu trebuia – asta e rasplata mea pentru creatura care-ti sunt.
Tatal meu, nu mi-am permis vreodata o bucurie care a produs suferinta altuia. Asta am facut. Tatal meu nu m-am bucurat niciodata de suferinta semenului meu, pe care nu o merita.
Lasa-ma deci, Tatal meu, sa fiu judecatorul propriilor mele fapte, nu-mi ingadui sa-ti cer iertate pentru ceea ce nu merit iertare, si ma vei ajuta sa ies din bezna in care ma scufunda toate dogmele si iertarile si iluminarile de care n-am nici eu nici Tu nevoie.
Lasa-ma deci, singur sa-mi caut drumul, oricare ar fi, el va duce la Tine.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
