Sculptorul Vlad Ciobanu tocmai a implinit 55 de ani. Are robustetea artistului convins de menirea lui si un spirit de finete pe care si-l exercita, cu firesc si buna cuviinta, nu doar in plastica, ci si in eseistica sau in alte domenii intelectuale. Are inchise in minte o sumedenie de proiecte, despre realizarea carora sper sa-l putem intreba peste alti 55 de ani.
- Intr-o vreme, ai desfasurat o activitate manageriala la nivel de breasla. Cum pot artistii sa administreze artisti?
- Nu-i vorba de administrat, cat mai degraba de trasat niste vectori. Exista un personal specializat, cu studii economice sau juridice, dar care n-are cum sa priceapa specificitatea unei anumite zone si directiile mari pe care trebuie sa le parcurga fenomenul, in speta cel artistic. Dupa consultarile intre cei din domeniu (UAP e o institutie unde deciziile sunt colective), administratorii isi pot face meseria.
- Ai organizat de-a lungul vremii o serie de evenimente expozitionale in Bucuresti, dar, mai ales, te-ai ocupat de cateva tabere de sculptura din provincie. Ce izbanzi majore ai avut in acest spatiu? Continui sa fii preocupat de acest soi de evenimente?
- Izbanda majora ramane simpozionul de la Oarba de Mures, pe care l-am coordonat vreme de noua editii din cele zece care au fost pana acum. Mare parte dintre ele s-au desfasurat in perioada de pana in decembrie '89, cand era mai usor sa identifici partenerul social de discutie. In cazul acesta era vorba de primaria locala, dar aveam sustinere si din partea armatei, pentru ca acolo se comemora o trista batalie. Mai nou, sunt autorul unor programe care sper sa se materializeze: programul unei tabere de sculptura in piatra in Parcul IOR, rodul unei colaborari intre UAP si Primaria Sectorului III, precum si acela vizand o tabara de sculptura in diferite materiale, concomitent, la Plumbuita, o colaborare a UAP cu Primaria Sectorului II. De asemenea, incerc sa provoc, sa aduc in stare de colaborare Ministerul Culturii pentru restaurarea Taberei de la Magura, care a debutat in 1970 si care, in numai 30 de ani de existenta, din cauza unui comportament greu de calificat al oamenilor, a ajuns in sumbra postura de a avea circa 50 de lucrari ce trebuie restaurate. Nu uitati ca e vorba de lucrari in piatra... Am fotografii si filme care stau marturie despre vandalismul vizitatorilor.
- Sa inteleg ca nu exista o administratie locala pentru tabara...
- Din pacate nu are nici macar un custode, desi in mod normal ar fi trebuit declarata monument (este una dintre cele mai importante tabere de sculptura in aer liber din lume si cea mai mare si mai importanta de la noi din tara). Este un muzeu in care e panoramata scoala romaneasca de sculptura dintr-o anumita perioada, de la Apostu la Constantin Popovici, la Paul Vasilescu, la Rachita, Iancut, Adrian Popovici - o lista intreaga de valori de patrimoniu.
- Mi-ai vorbit la un moment dat despre un proiect foarte ingenios: o tabara de sculptura in stuf...
- Ideea mi-a venit pe cand contemplam niste acoperisuri. Mi-am dat seama ca, pornind de la armatura aceea care sustine acoperamantul casei, poti construi orice forma, cu toate ca e vorba de un material nu foarte stabil. Pe de alta parte, acolo unde stuful putrezeste, el poate fi lesne inlocuit, iar forma ramane aceeasi. Mai mult, m-am gandit ca se poate face si sculptura plutitoare. Si mai mult, spatiul dinauntru poate fi utilizat. Afara poate fi o sculptura, iar inauntru poti inchega un han sau orice altceva. In sfarsit, s-ar putea crea un climat de interferenta intre cultura si utilitate.
- Incepe sa se formeze un mecenat romanesc?
- Ar fi grozav, dar, din pacate, inca nu exista asa ceva. Nu ma amestec in alte domenii, dar vreau sa spun ca sculptura romaneasca se afla la un nivel mediu extraordinar de ridicat. Dar degeaba... In mod logic, asta ar putea fi premisa ivirii unor varfuri. Exista cel putin 50 de sculptori cu care te poti prezenta oricand, oriunde, la un nivel mai mult decat satisfacator. Dar varfurile nu se vor alege cata vreme artistii nu vor avea in spate un program financiar bine sustinut, care sa poata sprijini pe o perioada indelungata un program estetic coerent. Sculptura e o meserie extrem de costisitoare.
- Spuneai ca sculptura romaneasca e la un nivel mediu de varf. Hai sa ne asezam intr-un curent istoric mai larg. Sculptura actuala e mai sus, sau mai jos decat cea a generatiilor anterioare? Fata de anii '80, de pilda... Atunci stiu ca existau nume care se oranduisera in galeria prezentelor internationale de prim rang.
- Nu-i asa. Dupa '90, Mircea Roman, bunaoara, a luat Marele Premiu la Trienala de la Osaka. Intr-o cultura, intr-o tara cu toata mintea la purtator, el ar fi trebuit sustinut. O data cu el, ar mai fi iesit si altii... Din pacate, a fost obligat sa plece, pentru ca ii e mai usor sa existe la Londra decat in Romania. Un coleg de-al meu a luat premiu la Tokaimura... Ziarele n-au scris, iar radioul si televiziunea n-au pomenit evenimentul. Exista emisiuni culturale bune unde chiar se face un colocviu al artelor. Sculptura insa e exilata si de aici. Se spune ca sculptorii nu au capacitatea de a se exprima verbal. Unii dintre ei tac programatic. Multi considera, nu fara temei, ca acela care vorbeste prea mult si prea frumos se descarca in cuvinte si pierde ceva din ce ar fi putut exprima in limba lui proprie.
- Sa revenim la Vlad Ciobanu. Pentru mine, ultima ta expozitie a fost realmente o surpriza. Te stiam de cioplitor si iata ca, acolo, ai virat-o spre grafica sau pictura ori, ma rog, spre alte directii plastice decat cea careia ii pareai dedicat. Un proces neobisnuit pentru un sculptor.
- Depinde ce modele iti iei. Multa vreme in adolescenta, am citit biografii de oameni celebri. Am priceput cata munca si cata cautare presupune o viata de om realizat. Nu mi-a fost niciodata suficient sa fiu sculptor. Am debutat ca scriitor in revista "Luceafarul", prin anii '70, o data cu Dinescu, Dan Verona, Radu Anton Roman. M-am lasat pentru ca mi-a fost respins un reportaj. Asa am venit inspre sculptura. Probabil ca niciodata nu voi sti ce vocatie am avut sau n-am avut pentru asta. Am desenat toata viata si asta a fost ca o boala. Tatal meu ma si batea ca sa nu desenez. M-am straduit sa invat sa fac gravura, sa pictez, sa pun culoarea cu justificare, ca un profesionist, nu ca un lautar. Adica sa cant pe note. Se va vedea de-acum incolo in ce masura aceste mijloace de expresie vor duce la o constructie care sa devina concluzia vietii mele.
- Poti sa numesti vocatia ta fundamentala? Ai implinit 55 de ani si cred ca poti trage o linie.
- Sunt sculptor. Daca e sa pun un accent sau sa detectez unde cade accentul, cred ca acesta e sculptura. In rest, nu pot sa spun ca sunt pictor sau grafician. Ma straduiesc cat mai mult sa-mi insusesc si aceste mijloace de expresie. Cum ti-am spus, ma raportez la niste modele mari si ele sunt in Renastere. Prefer sa ma lupt cu o fiara mare si sa pierd, decat sa cotonogesc pe strada o potaie. In momentul de fata incerc, cu un ochi cat mai contemporan, sa reconsider semnul bizantin. Dintotdeauna am vrut asta, pentru ca, dupa parerea mea, cultura romaneasca, in devenirea ei, are doi mari piloni: unul folcloric, de sorginte probabil tracica, si arta aulica de origine bizantina, insuficient explorata.
- Aceasta orientare a ta e o forma de tanjire mistica, sau doar un semn al fascinatiei vizuale?
- Amandoua. Nu pot fi separate. Forma exprima continutul in masura in care continutul naste forma. In zona asta, in care ne miscam in semn, inevitabil ajungi la simbol. Cu ajutorul acestuia din urma se creaza mai multe straturi de lectura asupra aceleiasi intamplari plastice.
- Am vazut in expozitia ta ultima niste epitafuri, cu fata lui Iisus imprimata precum in giulgiul torinez.
- Nu era neaparat Iisus, ci mai degraba o trimitere catre un model exemplar. Expozitia, in ansamblul ei, putea fi si o reactie la excesul de tehnicizare a plasticii, de intelectualizare a ei.
- Cum interpreteaza un cioplitor cuvintele "Nu te inchina la chip cioplit"?
- Aduc un raspuns foarte simplu, din Evanghelia dupa Toma. Acolo, Iisus spune un lucru care defineste natura meseriei mele: numai prin ceea ce se vede se vede ceea ce nu se vede. Nu ne este dat sa ajungem direct la principiu decat prin observarea manifestarii lui. Iar eu asta fac. A face oameni inseamna a detecta, a incerca sa descifrezi gramatica de care s-a slujit Dumnezeu cand l-a facut pe om. Asta nu inseamna ca trebuie sa ne inchinam la omul respectiv si la ceea ce cioplesc eu. Sculptura, ca si literatura, trebuie sa inchida tensiuni existentiale si intrebari.
- Faci, aici, o pledoarie pentru substanta. Incerci sa corijezi pornirile multor plasticieni din generatiile mai noi, care tind sa ignore in framantarile lor acest aspect.
- E firesc sa se intample asa. Ani de zile am fost vaduviti de informatie, nu am stiut cu ce se ocupa colegii nostri din Occident. Acum, probabil, se produce un exces care e logic. Incet, lucrurile se vor reechilibra si ne vom castiga propria identitate. Din pacate sau din fericire pentru mine, contactul cu cercetarile din Vest - dincolo de cateva carti si albume - a venit tarziu. Am iesit in Occident la 43 de ani, cand eram un om deja format. Nu puteam decat sa constat daca intuitia mea functiona corect sau nu. Unii gresesc acum prin exercitii de sincronizare tardiva. Pot foarte bine sa o faca in atelierul lor, dar nu sa se duca acolo unde acestea au fost practicate cu 30 de ani in urma. Occidentalul vrea sa vada altceva, vrea sa te vada pe tine. In plus, nu cred ca arta este rodul unei bune informatii si-atat. Arta nu se face doar din informatie. Arta are ca determinare principala o flacara interioara, nu doar cultura. O faci pentru ca nu poti sa nu o faci.
- Daca ti s-ar propune sa pictezi o biserica, ai accepta? Chiar daca ai fi liber sa te indepartezi de canoane?
- N-as accepta. Eu cred ca libertatea e adevarata acolo unde exista lege si constrangere. Restul e balamuc. In punctul acesta, cred ca pictura religioasa bizantina a gresit mai putin decat cea occidentala. Se vede clar ca pictura bizantina a cautat sa exprime inexprimabilul. Ea evoca, nu descrie. Uite, sa luam sculptura lui Bernini. Cum deosebesti extazul religios al sfintei Tereza de un eventual extaz erotic? Ma refer la privitorul obisnuit. Sa nu uitam ca, pana acum o suta-doua de ani, mai mult analfabetii priveau aceste lucruri, care la vremea respectiva se numeau Biblia Saracului. Asta era calea lui de acces la text, la constructia religioasa. Revenind la intrebare. Pictarea unei biserici inseamna sa slujesti un spatiu consacrat, supus unor reguli pe care eu nu le cunosc suficient. As tulbura in sens intim acel spatiu, chiar daca din punct de vedere plastic ar fi spectaculos. Noi pierdem din vedere faptul ca ornamentele de pe casele taranesti, ca si de pe palate, nu au caracter estetic. Sigur, ele se supun unor reguli estetice, dar sunt facute sa protejeze un spatiu si viata dinlauntrul lui. Limita da caracterul cosmosului. Haosul este infinit.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
