Mircea Oprita a debutat in 1966, cu volumul de povestiri SF Intalnire cu meduza, aparut in colectia "Triunghi isoscel" a Editurii Tineretului din Bucuresti. Volumului de debut i-au urmat inca patru volume de proza scurta (Noptile memoriei, 1973, Premiul Uniunii Scriitorilor; Adevarul despre himere, 1976; Figurine de ceara, 1978; Semnul licornului, 1980), un roman SF parodic (Argonautica, 1970), doua romane "realiste" (Pasarea de lut, 1976; Cina cea mai lunga, 1983), un volum de versuri (Jocul cu vipere, 1972), teatru (Planeta parasita, 1971, si Viata intr-o floare, 1972), prima monografie Wells semnata de un autor roman (H.G. Wells - Utopia moderna, 1983), precum si prima sinteza critica si istorico-literara exhaustiva asupra genului in literatura romana (Anticipatia romaneasca. Un capitol de istorie literara, 1994, Premiul Asociatiei Scriitorilor din Cluj si Premiul Asociatiei Romane de Science-Fiction, ARSFan; cu o editie revazuta si adaugita in 2003). In aceasta carte, Mircea Oprita plaseaza "varsta de mijloc" a anticipatiei romanesti "sub mirajele sintezei", sub semnul unor "clisee metaforice" precum "omul-orchestra" sau "anticipatorul total". (Cornel Robu)
Asteapta vremea ta
Era sa cred ca tot n-o sa scap neudat de afurisita asta de ploaie care, cu vreo jumatate de ceas in urma, bantuia pesemne dincolo de culme, apropiindu-se pe furis. Lingea in trecere frunzisul plin de seva al padurilor, pentru ca in ultimele zece minute sa se napusteasca, o data cu norii burdusiti, in valea singuratica si asupra satului desirat: lant de case vechi, coborand si ele pe firul apei ce inspumeaza in stanga mea bolovanii inrositi de rugina sarurilor cu fier in compozitie. Grabesc pasul, incercat de o neliniste justificata, si pandesc incordat primii stropi, stiind ca prin aceste locuri dezlantuirea ploii va fi brusca si ma va obliga sa ma adapostesc sub prima streasina intalnita in cale. Cercetez in fuga casele, incercand s-o recunosc dupa descriere pe cea cautata, si am norocul sa ajung la ea insotit de doar cativa picuri, pe care o pala de vant rece mi-i arunca in fata. Aspectul fatadei corespunde informatiilor mele, iar cladirea apropiata a scolii apare si ea printre artari, dincolo de apa paraului, unde ajungi trecand un podet de lemn facut cel mult pentru care.
- Imi permiteti? Sunt cutare, am venit pentru muzeu, ii explic omului care mi-a deschis usa si, blocand intrarea, ma priveste intrebator, dar si nemultumit, vadit indispus de vizita mea inopinata si, poate, mai ales de faptul ca l-am ridicat de la masa.
E un batran dintre cei carora li se spune respectabili. Daca n-as sti cu ce se ocupa, l-as putea lua drept un atlet iesit la pensie, dupa inaltime si dupa largimea umerilor. Asteapta neclintit cateva clipe, privindu-ma in tacere si mestecand incet imbucatura neterminata, ca si cum n-ar sti ce hotarare sa ia. Sa ma primeasca sau nu dincolo de usa intredeschisa, a carei clanta o tine apasata cu palma lui de urs. Astept si eu un raspuns, da ori ba, inteleg deodata ca poate fi si una si alta, desi mi s-a parut, venind incoace, ca nu voi avea nici o dificultate. As putea sa ma retrag, poate ca nici nu tin atat de mult sa vizitez casa si sa vad colectiile omului astuia. Insa in spatele meu ploaia sparge brusc linistea dupa-amiezii, larmuind plescait in pulberea cenusie a drumului si in apa paraului invecinat. Poate ca asta il decide sa deschida larg usa si sa-mi faca semn sa intru in veranda luminata din trei parti de ferestre cu geamuri multe, alaturate. Pe al patrulea perete atarna in cuie, inghesuite pe mai multe randuri, blide de lut si ulcioare, peste care imi arunc, in treacat, privirea.
- Imi pare rau ca va deranjez, incep cu o scuza care sa mai dezmorteasca atmosfera.
Manevra imi reuseste intr-o oarecare masura, omul se simte obligat sa ma asigure ca "nu-i nici un deranj" si-mi cere sa am rabdare "pana termina". Voce baritonala, usor alterata, puternica totusi, pe masura acelui trup neindoit de povara varstei. Fraza cam pedanta, suportand si mici expresii demodate, prin urmare tradandu-l imediat pe invatatorul de odinioara. Rostire calma, nu insa si calda, distanta in ciuda aparentei familiaritati pe care o sugereaza adresarea neprotocolara, evitandu-l insa destul de atent si pe "tu", si pe "dumneata". Dar, la urma urmei, toti batranii au astfel de abilitati.
Imi deschide o alta usa, poftindu-ma:
- Asteapta aici.
Si dispare pe o a treia, dincolo de care disting voci scazute si zgomotele obisnuite ale mesei, linguri ciocnite de fundul farfuriilor cu supa. "Cine-i?", aud intrebarea pusa, dupa toate aparentele, de o femeie in varsta. "Nu-l cunosc", zice el, apoi usa se inchide si nu mai inteleg ce se vorbeste acolo. De altfel, nici nu ma prea intereseaza: sunt, daca nu tocmai coplesit de ceea ce vad, in orice caz destul de impresionat ca sa uit pentru moment de cei aflati la pranz in camera alaturata. Aici, unde am intrat, imi pare ca-s zidit de jur imprejur in ceramica smaltuita. O clipa nu-mi vine sa cred ca s-au putut intalni si aduna laolalta atatea ulcioare, cani si blide de diferite marimi, blidare si peretare, linguri de lemn incrustate cu lama cutitului sau mesterite cu fierul inrosit, seturi intregi de asemenea tacamuri rustice, unele noi, altele afumate si innegrite de vechime, serii compacte de vase atarnand in cuiele care perforeaza tencuiala peretilor de sus pana jos. Stau, toate, unele langa altele, incat aproape ca realizeaza o suprafata continua, cu un straniu efect ornamental. Ma misc incet printre aceste obiecte colectionate si expuse, rodul pasiunii sau al fixatiei gazdei mele, si constat ca multimea pieselor, majoritatea vechi si frumoase, imi impresioneaza ochiul si ma ameteste putin. Cercetez cu un redesteptat interes cateva blide in care imi pare ca recunosc modelul desenului, coloritul. As minti daca as spune ca nu-s emotionat. N-am mai intalnit de mult modelele acestea, si vase de lut in general; cele pe care le stiu eu probabil s-au spart de indelunga folosire, dar poate ca unele tot au mai scapat, dosite prin poduri ca niste cenusarese in asteptarea unei tarzii, dar meritate reveniri la lumina. Iata dovada, patru pereti plini pe intreaga lor suprafata, un muzeu satesc in toata puterea cuvantului, incarcat si fara criterii clare de organizare. Ce mai conteaza asta, ce conteaza ca piesele stau cam ingramadite si rau puse in valoare tocmai din cauza ca se sufoca unele pe altele si sufoca privirea... Important e ca regasesc aici - asa cum speram, cum indraznisem sa sper - cateva dintre amintirile mele cele mai vechi, cateva urme materiale care ma emotioneaza si ma tulbura. Nu ma pot stapani si ating burta unui ulcior, pipai cu buricele degetelor suprafata neteda pe care smaltul a crapat in linii fine, intretesute ca o abia vizibila plasa de paianjen, iar degetele simt racoarea lutului, a culorilor fixate cu o rafinata naivitate in smalt, o simt si se infioara.
- Cu ce treburi prin partile noastre, tinere?
Reaparut in prag, batranul cu statura de atlet ma priveste cu o curiozitate ascunsa, mai degraba i-o deduc decat i-o citesc limpede in ochi. Ii spun ce cred ca aude de obicei in asemenea imprejurari, ca-s venit in concediu, ca-mi place muntele mai mult decat marea, ca in statiunea invecinata i-am cunoscut pe X si pe Y care mi-au vorbit entuziasmati de colectia lui, incat m-au facut curios si asa mai departe; ca n-am vrut sa plec din regiune pana nu ma voi convinge eu insumi de varietatea si frumusetea de exceptie a acelei colectii, iar acum, in sfarsit, ma conving.
Ii face placere ca-i laud obiectele, pasiunea. Ii face placere si-l simt deodata imbunat. Fata lui mare, patrata, zambeste abia vizibil cand se apropie de mine, de locul unde stau, si ia in mana un blid grosolan de pe care smaltul s-a mancat, lasand totusi sa se distinga urma unei spirale cafenii.
- Stii, tinere, de-o viata intreaga adun, zice, infranandu-si o bucurie care razbeste insa din cutele glasului sau imblanzit. De o viata... Asta-i placerea mea, asta-i datoria pe care mi-o recunosc fata de timpul ce vine si fata de locul unde traiesc. Am strans aceste lucruri, valorile nepretuite pe care le vezi, ca sa nu se piarda rodul unor stradanii mestesugaresti si al unor maini vrednice de toata stima. Vreau ca acestea toate sa ramana, sa fie cunoscute si pretuite de voi, cei tineri de azi, care nu stiu intrucat le mai aveti in minte si la inima.
*
Presimt o lectie pedant-moralizatoare si asta nu-mi mai place, in fond nu pentru asa ceva am venit aici si nici nu e cazul sa mi-o tina mie. Ca sa creez o diversiune, ma rasucesc pe calcaie si caut ceva deosebit, ceva de la care discutia ar putea deveni cu adevarat profitabila. Si deodata descopar panza aceea straveche, ingalbenita si innegrita pe alocuri, atarnand pe peretele cu fereastra, chiar langa geamul prin sticla caruia patrunde o lumina filtrata cu zgarcenie de norii plumburii si de ploaia care rapaie insistent pe pervazul de tabla zincata. E ungherul cel mai intunecos al camerei, altfel as fi remarcat de la inceput panza aceea, atarnand din tavan pana in podele. Sau poate ca ochii mi-au fost pur si simplu furati de spectacolul multicolor al blidelor aliniate inghesuit, pe tot peretele din fata.
- Ce-i asta? intreb, tresarind uimit, si am brusc impresia ca ghicesc, ca stiu, inainte ca batranul sa-mi explice.
- Asta-i piesa cea mai de pret. Un giulgiu de mort, daca asta iti spune ceva.
Daca-mi spune!... Simt ca mi se taie rasuflarea, sub scapararea de o clipa a altei amintiri. Batranul imi explica amanuntit, starnit si pus de-acum pe vorba, ceea ce de fapt eu cunosc, mi-am amintit dintr-o data. Giulgiul de mort, o panza pe care femeia o tese sarbatoreste, din tinerete si pana tarziu, in amurgul vietii ei. De cand se marita si pana ii moare iubitul, barbatul. De obicei, el e cel care moare primul si are nevoie de invelitoarea asta, plina de tainice semne tesute, sa-l petreaca in mormant. Semnele prin care tesatoarea inscrie cu infinita rabdare, ca pe un raboj, povestea unei vieti, a vietii lor, cu bucurii si necazuri, cu nasteri si dureri, cu sperante si impliniri sau cu prabusiri in mizerie si in rusine. "Aici, la noi, asa-i obiceiul", spune batranul si eu clatin mecanic din cap, stapanindu-mi cu greu navala emotiilor: cunosc, mi-am amintit obiceiul acela extraordinar. Acolo intr-adevar asa e, mai bine zis asa era obiceiul, ca barbatul sa-si aiba pregatita panza lui de mort, femeia sa i-o teasa din vreme, obisnuindu-l pe el si obisnuindu-se ea insasi cu ideea trecerii efemere prin timp si a intrarii in tarana. Mi-am amintit, e ca un ritual, e o intreaga filosofie in panza aceea, si nu atat in ea, cat in faptul ca o asemenea panza se tese. In panza, in semnele ei, nu-i o filosofie, ci o viata.
Privim amandoi, de aproape, tesatura pe jumatate macinata de timp. Nu poate fi decat foarte-foarte veche, iar semnele decolorate abia se mai disting.
- Sa-ti spun povestea? intreaba batranul, uitandu-se cercetator si prudent in ochii mei, ca si cum ar astepta sa gaseasca acolo dovada de incredere de care simt ca in momentul asta de cumpana are neaparata nevoie. Ti-o spun, hotaraste el. Ti-o spun toata. Uite - conspirativ, intinde mana si degetul lui ingrosat se opreste in dreptul unui semn rasfrant spre stanga si terminat printr-un fel de virgula, ca un varf de secera stramb -, de obicei o spun pana aici. Dar dumitale am sa ti-o spun toata.
Ma insel eu, sau e cu adevarat emotionat? Ceva, inca nu-mi dau seama ce, s-a legat intre noi. Vocea lui grava are o vibratie noua, abia sesizabila, si o usoara cadere de ton care ma previn si imi incordeaza atentia. O suvita din parul rarit al batranului ii aluneca pe frunte, oprindu-se in spranceana stufoasa, ceea ce nu pare sa-l deranjeze, fiindca n-o ia in seama. Stiu ca ma studiaza de cateva secunde intens, dintr-o ultima ezitare prudenta si neincrezatoare. In foaia de tabla care protejeaza pervazul, picaturile de ploaie lovesc mai rar si mai putin violent.
- Am sa ti-o spun, repeta batranul si isi intoarce iarasi fata spre panza. Cu patru veacuri in urma... Satul e tot asta, dar altfel, mai mic si mai sarac. Cateva case, un catun fara invatator si chiar fara popa. Pe ea sa zicem ca o cheama Maria.
- De ce Maria si nu... Ana? intervin pe neasteptate si aproape imediat regret, temandu-ma sa nu-l fi facut cumva, prin intreruperea mea, sa se razgandeasca.
- Obiceiul pamantului: nici o casa cu fete fara o Marie in ea... Vezi, aici Maria vorbeste despre sine, semnele acestea o arata frumoasa si constienta de frumusetea ei. Are doi frati, amandoi vor muri nu peste mult timp, ucisi de sageata. Vezi sageata aici, vezi cum ii strapunge? E pomenita o lupta cu niste straini, navalitori fiorosi, inchipuie-ti tatarii napustindu-se calari pe valea asta si dand foc, omorand, jefuind... Faptele sunt atestate istoric...
Nu mai e deloc omul distant si chiar antipatic de la inceput. Vorbele lui au o tensiune care mi se transmite, sporindu-mi tulburarea. Degetul aratator, cu pielea zbarcita si ingalbenita de tutun, trece de la un semn la altul, atingandu-le delicat relieful si culoarea aproape disparuta. Cele spuse de batran imi trezesc in minte siruri de imagini si le organizeaza, ca intr-un film, cu o surprinzatoare usurinta. La un moment dat are o ezitare, ca si cum ar sta pe ganduri si s-ar intreba daca sa mearga sau nu mai departe. Degetul i s-a impiedicat de semnul acela frant, ca o secera stramba.
- Aici... aici apare pentru prima data el, spune batranul.
- Cine? intreb, cu toate simturile incordate.
- Ariel.
Tace prudent si ma cerceteaza fara sa-si miste degetul de pe panza.
- Nu pricep! bat eu in retragere, apreciind ca acum prudenta e cea care ma avantajeaza.
- E limpede, tinere. Iubitul, viitorul sot, cel pentru care tese panza.
Am o stranie presimtire, pe care incerc s-o ascund sub un zambet, un zambet cam stramb.
- De ce Ariel? intreb. De ce tocmai Ariel? De ce nu Ion sau Vasile? Aici nu vad nimic, nici un element care sa determine citirea numelui intr-un fel sau in altul.
Ramane descumpanit. Apoi, pe neasteptate, explodeaza:
- N-ai decat sa-i spui dumneata Ion sau Vasile, eu ii spun mai departe Ariel, pentru ca asa vreau. Daca stii mai bine decat mine, inseamna ca nu ti-e lipsa de nici un ajutor si te las. Sa ramai cu bine!
Constat ca si in revolta i se strecoara expresii invechite, anacronice. E o amenintare, totusi; imi dau seama ca l-am suparat. Ca sa-l impac, imi cer grabit si insistent scuze, sperand si contand pe faptul ca va invinge in el dorinta de a duce la bun sfarsit lucrul acela pe care s-a hotarat atat de greu sa-l inceapa.
- Nu stiu de ce imi pierd vremea cu dumneata! bombane suparat. Voi, tinerii din ziua de astazi, va pricepeti la toate si aveti dreptate chiar si atunci cand dreptatea nu-i a nimanui, sau e a tuturora.
Incalzindu-se greu, cu mai putin entuziasm si intrerupandu-se de cateva ori ca sa-si exprime prin niste taceri dezaprobatoare nemultumirea, reia firul povestirii si, incet-incet, reconstituie din semnele giulgiului ceea ce ma intereseaza: destinul lui Ariel. A intrat in sat o data cu tatarii, insa "din partea cealalta", cum tinea sa precizeze femeia. Asta voia sa insemne ca venea impotriva lor, sau ca evenimentele, surprinzandu-l, l-au obligat sa ia partea celor atacati si jefuiti.
- Vezi fulgerul? Vezi fulgerul din mana lui? ma intreaba mai linistit acum batranul. Ce crezi, ce poate fi asta? Fiindca n-o sa-mi spui, n-o sa sustii ca-i vorba de o putere dumnezeiasca pusa in mana lui Ariel, chiar daca Maria si-a imaginat la un moment dat asa ceva, iar pe langa ea destui altii.
Prefer sa nu-i raspund. Privesc fix panza asta uzata si ma intreb ce putere trebuie sa aiba semnele ei daca mai pot fi citite si intelese astfel dupa mai bine de patru sute de ani. Daca nu, de unde stie el atatea despre cel pe care il numeste cu indaratnicie Ariel, ca sa-l deosebeasca prin toate de oamenii epocii?
- S-au iubit, aud vocea subit ragusita a batranului. Ea l-a iubit mult si i-a facut trei copii, pe care el i-a invatat niste lucruri diavolesti, ridicandu-si in cap vecinii si starnind impotriva casei lor patimi infricosate, incat oameni rai le-au aprins casa si Ariel, stiindu-i, chiar daca ei se socoteau ascunsi, i-a iertat si nu i-a pedepsit. Ea zice, judecandu-l dupa gestul asta, ca el e "prost de bun", adica de o bunatate prosteasca, si se teme pentru el, e ingrijorata, dar are de gand sa-l urmeze, asa cum e, pana la moarte, sa mearga pana la capat impreuna. Uite, mereu apar aceste semne care simbolizeaza niste fiinte prinse de mana. Ele intrerup povestea propriu-zisa, ca o idee ce trebuie repetata si subliniata.
Urmaresc fascinat popasurile usoare, pe panza, ale degetului care, inaintea cuvintelor, descopera istoria aceea ingropata sub straturi dense de timp.
- De aici nu mai apar impreuna.
- Poate ca... Ariel nu mai e... Poate ca i s-a intamplat lucrul pentru care tese ea panza! propun o ipoteza si imi simt colturile gurii intinse intr-un mic ranjet pe care nici macar nu ma mai ostenesc sa-l ascund.
- Exclus! protesteaza energic batranul. Nu si nu, pentru ca ea ar fi aratat aici, in ultimele randuri de semne, ar fi aratat ce si cum s-a intamplat. Iar giulgiul s-ar fi dus in mormant o data cu corpul lui neinsufletit, n-ar fi ajuns la noi. Daca-l vezi atarnat pe peretele asta, e un motiv in plus sa fii convins ca Ariel n-a murit. Ariel traieste, asta e limpede, insa ei doi, Ariel si Maria, nu mai sunt impreuna!
Tac, derutat nu de argumentele batranului, ci de faptul ca el stie. Ma intreb cine vorbeste prin el si revin impresionat la semnele marunte insirate pe panza aproape putreda.
- Ea e disperata, uneori isi doreste moartea, dar n-are curajul sa si-o caute singura. Alteori e doar intristata si se uita la Ariel de departe, pe furis, rusinandu-se, dar si bucuroasa sa-l mai poata vedea, sa-l stie in preajma. Ea e tot mai batrana si garbova, umbla imbracata numai in negru si presimte ca in curand va muri, o va acoperi pamantul.
De unde stie el toate astea? Intrebarea ma obsedeaza intr-atata, incat imi vine sa cred ca manevra cu descifrarea semnelor de pe panza nu-i decat un truc. De unde stie? Incerc sa fortez un raspuns:
- Si Ariel...
- Ariel nu imbatraneste. Femeia e trista ca ea imbatraneste, iar Ariel nu. In orice caz, nu atat de repede ca ea. A tesut un giulgiu care n-o sa inveleasca pe nimeni.
Ma uit la batran si incerc sa patrund dincolo de expresia nici macar izbitor de inteligenta a fetei lui mari, colturoase, cu cateva dintre riduri intiparite in piele profund. Ce-o fi in mintea lui? ma intreb. Daca n-a trait atunci si acolo, de unde stie toate astea? Cum le-a potrivit? Si e foarte sigur pe ce spune, n-am avut impresia ca ezita decat atunci cand ma cantarea din priviri ca sa aprecieze daca merit sau nu intreaga poveste.
- Tinere, zice, ca sa nu ma socotesti cumva nebun, am sa-ti spun acum ce cred eu despre Ariel. Intai, sa stii ca tot ce ai auzit este traducerea pe intelesul nostru a unei comunicari lasate posteritatii de o femeie destul de desteapta ca sa fi gasit mijloacele cele mai simple si cele mai potrivite pentru a o inregistra. Asta in ce-o priveste pe Maria. Cat despre Ariel, poti face si singur o multime de presupuneri. De altfel cred ca le-ai si facut, fiindca in cazul lui lipsesc semnele pentru acea parte a existentei sale pe care femeia n-a mai apucat s-o descrie.
Ne privim cateva momente in tacere, pipaindu-ne reciproc gandurile. Daca se adevereste ce cred eu, atunci omul asta e cu totul altceva decat lasa sa se intrevada. Astept sa se caute preocupat prin buzunare, sa-si scoata dintr-un pachet mototolit tigara ieftina si aproape scuturata, sa si-o aprinda cu dichis, ascunzand flacara in pumnul palmei drepte, apoi sa pufaie pe nari de cateva ori, concentrat, parca abandonat cu totul placerii efemere a fumului albastrui. Poate si asta-i o impresie inselatoare.
- Dragul meu, reia el pe un ton voit nepasator, dragul meu, in ciuda altor speculatii posibile, mie imi place sa vad in Ariel un calator in timp. Unul care vine - si cu buna stiinta spun vine si nu venea - din viitor. Poate ca trebuia sa ajunga chiar acolo unde i-am gasit urma, poate in alta parte, la alti oameni, pe care, dintr-un motiv oarecare, nu i-a mai intalnit. Important e ca s-a oprit aici cu patru veacuri in urma si a trait printre localnici destul incat sa crezi ca nu s-a mai putut intoarce singur inapoi, in timpul de unde pornise. A ramas aici, asteptand ca altii, cei din vremea lui, sa faca pentru el ceva si sa-l recupereze. Eu cred ca ei au si facut. Au facut tot ce pot, adica exact ce spune Maria in semnele ei pline de uimire si de o vinovata parere de rau: l-au tinut in viata, si-l tin si astazi, si-or sa-l mai tina pana cand Ariel va intra din nou in timpul sau firesc. Abia atunci imi inchipui ca-si va relua destinul sau de muritor, implinindu-si viata pentru care s-a nascut si nu pe cea castigata printr-un accident. Sigur, poti sa nu fii de acord cu mine, poti sa crezi altceva, eu nu te oblig.
Zambesc, eliberat deodata de toate indoielile.
- Prin urmare, Ariel... daca Ariel traieste, unde-i el acum? intreb dintr-o curiozitate amuzata.
Se scarpina dupa ureche, incruntandu-si sprancenele carunte si zburlite, ca si cum raspunsul i-ar cere un efort de care eu unul am de-acum motive serioase sa ma indoiesc.
- Stiu eu? Undeva, prin lume. Azi aici, maine dincolo, in alta parte si sub o alta identitate... Nu poate ramane mult intr-un loc, s-ar vedea din nou ca nu imbatraneste si cred ca o lectie i-a fost de ajuns. Sta si asteapta, iar intre timp traieste cum poate si face si el ce vede ca fac ceilalti.
Cum sta cu fata spre usa, il vad tresarind, surprins neplacut de ceea ce se intampla acolo, altfel nici n-as fi dat atentie pasilor tarsaiti si bocaniturilor marunte ale unui baston prin veranda.
- Nu ti-am spus sa ramai dincolo? intreaba el suparat si, intorcandu-ma, descopar in prag fata smochinita si pamantie a unei babute firave, numai piele si os, imbrobodita neglijent peste parul de un alb murdar.
O aparitie care ma socheaza, poate ca nu atat prin ea insasi, cat prin faptul ca imaginea acestei ruine omenesti se suprapune alteia, iar alaturata celei de senectute viguroasa cu care m-a obisnuit stapanul casei in putinul timp de cand ne cunoastem, imi da impresia ca ea, batrana ivita inoportun in cadrul usii, trebuie sa fie cu cel putin treizeci de ani mai in varsta.
*
Dinspre munte creste huruitul infundat al unui autovehicul care coboara in lungul vaii serpuite. Presupun ca vine de la mina. Ma bucur ca nu am mult de asteptat, iar pe de alta parte ma vad scapat de perspectiva ingrijoratoare de a tot calca prin baltoacele drumului desfundat de ploaia abia trecuta, cale de mai multi kilometri. Apare masina, e o cursa veche si burduhanoasa, amenajata pentru transportul navetistilor. Goala acum, la intoarcere, iese din curba cu tablaria tremurandu-i zgomotos in jurul motorului. Fac semn cu mana si soferul, un baiat abia scapat din scoala meseriei lui, opreste langa mine scrasnind amarnic din frane si asteapta sa urc. N-are nevoie sa-i spun unde sa ma duca. Un turist ca mine, imbracat in haine de duminica, nu poate avea in josul vaii decat un singur obiectiv: oraselul de munte, cu gara lui modesta, din care te pierzi in lume, indiferent in ce directie a liniei ferate iei trenul. Urc in cabina stramta, alaturi de baiat.
Ma gandesc la batran, incerc sa mi-l inchipui cum, in muzeul lui de ceramica traditionala, deschide caietul destinat insemnarilor facute de vizitatori (sa nu-ti vina sa crezi, pana si de un asemenea caiet a avut grija...) si citeste ce i-am scris eu inainte de a-l parasi: "Nu ma cheama Ariel, ma cheama Nicola Don Korn, iar ea se numea totusi Ana, iarta-ma pentru corecturi, dar asa povestea va fi mai adevarata. Multumesc pentru toate, colega!".
Pufnesc in ras, iar baiatul de la volan se uita la mine intrigat pe sub bascul tras mult pe frunte, pana la radacina nasului. Apoi isi reia fluieratul nepasator si, tinandu-si cotul sprijinit in ochiul deschis al geamului din stanga, conduce hardughia tremuratoare cu o singura mana.
Mai am de asteptat.
* Din volumul Figurine de ceara. Integrala povestirilor SF de Mircea Oprita, sub tipar la Editura Viitorul Romanesc
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
