Si anul acesta urma sa ne petrecem vacanta intr-un grup maricel, insumand persoane cu varste intre 4 si 60 de ani, undeva prin Grecia. De data aceasta, am renuntat la masini personale si am ales autocarul. N-as putea spune ca plecarea din Bucuresti, petrecuta intr-o vineri, s-a desfasurat fara nici o problema. Chiar la imbarcare s-a iscat o imbulzeala agrementata cu vorbe de dulce, cum ca nu s-a respectat ordinea de inscriere in distribuirea locurilor. Oameni seriosi isi revendicau niste scaune identice ca pozitie si confort cu o disperare demna de tragediile antice.
Trec peste cele 20 de ore de mers, pentru ca pana la urma am ajuns in Halkidiki si aproape ca am uitat de somnul chinuit si de multele tigari fumate una dupa alta. Ne-am cazat intr-un hotel aratos si foarte fantezist, construit intr-un orasel numit Nea Skioni, din bratul Casandra al peninsulei. Si aici a trebuit sa trecem peste o gramada de maruntisuri, ca sa nu ne amaram putinele zile de vacanta si sa nu ne coclim in loc sa ne bronzam. De sambata pana luni dimineata ne-am impacat cu toate inconvenientele si ne-am aruncat in mare, capatand brusc, cu totii, aceeasi varsta.
Luni dupa-amiaza insa a inceput calvarul. Ne scotociseram prin buzunare si inchiriaseram niste masini pentru trei zile ca sa putem bate coclaurile. Tocmai ne intorceam dintr-un astfel de periplu, cand zarea s-a intunecat de nori grosi de fum. Am vazut pentru prima data pe viu un grozav incendiu de paduri, de la o distanta de cateva sute de metri. Flacarile lingeau cerul, elicopterele zbarnaiau aruncand apa, pompierii se chinuiau cu tulumbele incercand sa blocheze intinderea focului, politia gatuia drumurile, oamenii urmareau totul cu gura cascata. Priveam si noi dezlantuirea furioasa cu senzatia ca ne uitam la un film. Nu ne-a trecut nici o clipa prin minte ca pericolul este extrem de aproape de noi. Ne aflam la aproape 30 de kilometri de localitatea de resedinta. La hotel, dupa cina, comentam inca evenimentul ca pe un lucru indepartat, desi atmosfera se incingea pe masura ce trecea timpul. "Ati innebunit cu totii - ne-a admonestat unul dintre copii, mic-mic, dar copt - voi fumati si beti bere pe terasa si focul vine peste noi? O sa ardem ca soarecii!" Nu stiam cum ard soarecii, dar
l-am linistit, sfatuiti mai ales de un greco-roman din hotel, ca daca ar exista vreun risc, am fi avertizati de politie ori de primarie.
Atata doar ca nu ne-a avertizat nimeni. Pur si simplu a luat foc padurea din spatele hotelului. Un angajat bun la toate i-a chemat pe oameni sa urce in microbuz si sa paraseasca locul. Noi am umplut masinile inchiriate si ne-am luat dupa el. Soseaua era intesata de masini care paraseau zona. Din sens contrar veneau coloane impresionante ale pompierilor si masini de salvare. Atmosfera era apocaliptica. Am petrecut jumatate de noapte mutandu-ne din loc in loc. Soferul care se erijase in ghid salvator era la fel de derutat ca noi. Din urma veneau stiri dintre cele mai alarmante. Ba ca a ars barul, ba ca hotelul e deja in flacari, ba ca a explodat si benzinaria vecina. Obositi si stresati, eram condusi de o singura certitudine: ca nu avem unde sa ne ducem si nici cu ce ne intoarce in tara. A doua parte a noptii, am dormit ghemuiti pe sezlongurile de pe o plaja din apropiere de Furka. A fost prima seara a aventurii. Dar povestea nu s-a incheiat.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
