FOILETON/ Asasinul lui Kierkegaard (IV). Un om convins că răul este un dat divin

Urâtul şi Dalbu deciseseră, după câteva intrevederi detatonare, că au multe să-şi spună. Deşi ieşise din poliţie hotărâtsă uite acest episod din viaţa sa, Neculai Gherman nu putea totuşisă-şi şteargă din minte unele intâmplări din perioada in carefusese obligat să facă din mizeria fizică şi morală o desfătare ainteligenţei. Dintre cei pe care-i cunoscuse il obseda Elefterie.Regreta nespus moartea sa şi nu putea inţelege cum a capotatrugbistul atât de lamentabil. E drept, făcuse tâmpenii cu carul darasemenea greşeli, de obicei, nu duc la un astfel dedeznodământ.

Dacă Dumitru Dalbu aproape il convinsese, cu argumente debun-simţ, nu cu savantlâcuri psihologice, că nu Apostol il ucisesepe profesorul Duţu Sevastos, lui Gherman ii era aproape imposibilsă admită că Elefterie a fost cel care i-a venit de hac, deşiuneori rugbistul turba de furie când işi amintea de cel care-ltârâse in mocirlă. Mai mult ca să-şi verifice propriile intuiţiidecât pentru a declanşa o nouă şi complicată anchetă, Gherman ilconvinse pe singurul său prieten din poliţie, cu care mai trăgeacâte un chefuleţ pe unde se nimerea, să nu-l scape din ochi pe unoarecare Ipsilanti, zis Cosmonautul, recidivist cunoscut şi prinaceea că in puşcărie satisfăcea şi cele mai ciudate fanteziisexuale. Işi amintise că Elefterie il trimisese de vreo câteva orila profesor să-i ceară bani pretextând că-i bolnav. Nu cumva el eraomul cu ochi de smoală? Dacă da, intregul eşafodaj al condamnăriilui Apostol se putea nărui. Rolul poliţistului era doar să-llocalizeze pe Cosmonaut, de restul urmând să se ocupe NeculaiGherman pe cont propriu şi, din umbră, profesorul Dalbu.

Totul era pe cât de fantezist pe atât de ilegal. Darprotagoniştii işi jucară impecabil rolurile: poliţistul ii semnalăfostului poliţist că Ipsilanti s-a reintors la cârciuma de peOlteniţei, stimulat şi de deschiderea, prin apropiere, a unui azilde noapte. Gherman işi pierdu câteva ore bune pândind intrareaCosmonautului in azil. Il abordă tocmai când işi vâra pantaloniisub pernă, impiedicându-l astfel pe ticălos s-o ia la sănătoasa,dacă asta ar fi fost prima lui idee. Ii făcu semn să fie calm, dupăcare se aşeză alături de el pe pat, şoptindu-i indelung ceva decare Cosmonautul era vizibil infricoşat.

Dar a doua zi se prezentă singur la poliţie, insistând să fieprimit de domnul agent Flora Iacob. Acesta fu neplăcut surprins.Inţelegerea cu Gherman nu fusese să i-l trimită pe cap. Dar n-avuincotro, trebui să-l primească, să-i ia declaraţia şi s-o depunăurgent pe biroul comisarului-şef. Nu ştia ce să facă in continuarecu Ipsilanti. Dar acesta, parcă ghicindu-i gândurile, il rugă să-ipermită să tragă un pui de somn intr-o celulă. Cădea din picioare,cei de la azil alungându-l după ce stătuse de vorbă cu domnulGherman. Deşi acest aranjament era cam forţat, agentul fu de acord,chibzuind doar că şi locul prietenului său de chefuri ar fi totintr-o celulă.

*

Asasinul taximetristului Dinu Cruceanu, student la matematică,fusese arestat alaltăieri. Işi recunoscuse vina, descriindintâmplarea cu lux de amănunte. Era recidivist, o bună parte dinviaţă, adică doisprezece ani din treizeci şi trei, stând prinpuşcării, acuzat de viol, de inşelăciuni şi de falsificarea unorcarduri cu care golise bancomate din Bucureşti şi din ţară. Inafara violului, nu folosise violenţa.

In comunicatul poliţiei nu se amintea nici un cuvânt despreincercarea de a-i pune lui Pavel Apostol omorul in cârcă. E drept,la inceput, când poliţia incă bâjbâia in modul cel maiiresponsabil, fusese doar o incercare destul de timidă, dar nuputea fi trecută cu vederea. Totul pornise de la declaraţia suroriisale vitrege, o fată de douăzeci de ani, infirmă, care, in cea maimare parte a timpului, contempla, de la balconul etajului patru,intr-un scaun cu rotile, Piaţa Sudului, murdară, dezolantă. De lapostul său de observaţie işi văzuse fratele urcându-se inCitroen-ul galben al lui Dinu Cruceanu. După câteva zile işi amintică acesta nu se nimerise intâmplător pe acolo, ci sunat chiar defratele ei. Adevărul era că il ura pe Pavel Apostol, deşi elincerca s-o ocrotească in fel şi chip. Atunci venise să-i instalezeun computer, deschizându-i o nouă fereastră spre o lume paralelă,mirifică. Dar surioara il refuzase. N-avea nevoie de lumi paralele,voia să-şi respecte statutul de infirmă. Tenebrele lumii eiinterioare o acaparau cu totul.

De ce n-a spus incă de la inceput că Apostol il sunase pe DinuCruceanu? Intrebare firească, la care insă ea n-avea cum să mairăspundă: la doar trei zile cadavrul ii fusese cules de subbalconul din care urmărise, câţiva ani buni, mişcarea bezmetică aoamenilor din Piaţa Sudului. Nici telefonul mobil al lui Apostol nuputuse fi verificat: tocmai renunţase la el pentru unul maiperformant. Că se urcase intr-un taxi, ziua in amiaza mare, nu erao dovadă solidă că el il ucisese pe Cruceanu. Dar, in chestia cutelefonul, minţise. De ce? Ca să scape de sâcâielile poliţiei…Justificare mai şubredă nici că se putea concepe, dar totul seimpotmoli aici, nici bănuiala strecurată prin gazete că tocmai elfusese cel care-şi aruncase sora de la balcon nefiind de natură sămai reţină atenţia. Poate şi din pricina perfectei simetrii cu ceeace i se intâmplase profesorului Duţu Sevastos, adică a bănuielii căcineva tocmai asta urmărise: să-l incrimineze pe Apostol.

Primul impuls fu să-l sun pe Dumitru Dalbu, dar n-o făcui,aşteptând ca el să dea mai intâi semne de viaţă. A trebuit să-mireprim nerăbdarea câteva zile la rând. Când, in sfârşit, ii auziiglasul, rămăsei dezamăgit: imi impuie capul cu tot felul debazaconii, simulând al dracului de bine că habar n-avea ce seintâmplase. Nu-mi rămânea decât să fiu eu aducătorul veştii. Dar,aproape plictisit, Dalbu imi spuse că nici o clipă nu se gândisesă-l acuze pe Apostol de "genocid". Dacă la cele câteva crime alesale s-ar mai fi adăugat una, ar fi trebuit oare să ne recunoaştemcu umilinţă eşecul? Bineinţeles că nu. Nici faptul că acum e cu unamai puţin nu schimbă nimic. A trebuit să depăşesc un sâcâitordisconfort emoţional ca să-i dau intru totul dreptate.

Dumitru Dalbu incerca să-mi răsplătească increderea cu tot maimultă solicitudine. Era cu totul evident că proceda in felul său(dar de cele mai multe ori spunea al nostru) iar nu in celal poliţiei sau al justiţiei. Bineinţeles că nu le ignora, dar nicinu căuta să se substituie lor. Intr-o discuţie destinsă pe care amavut-o la Clubul Universitarilor - unde ne intâlneam tot mai des,rărind-o cu noile locante pentru simplul motiv că setea noastră deexplorare se cam potolise - s-a străduit să-mi infăţişeze câtevapremise ale teoriei care, in sfârşit, se contura cu destulăclaritate. L-am intrerupt cam des, motiv pentru care o să incerc sărezum cât mai fidel o discuţie destul de lungă şi intortocheată."Capcana pe care i-o intindem lui Apostol este propria-i imaginaţie- incepu Dalbu, după ce-l alungă de la masă pe Muscătescu subpretextul că trebuie să discutăm amănuntele plicticoase ale unuiproiect imobiliar. Prin ea ii inducem sentimentul, apoicertitudinea că işi poate folosi inteligenţa cum crede de cuviinţă,adică pentru a crea convingeri şi reprezentări false dar cu apăsatăaparenţă de veridicitate. Nu-i greu de observat, in multe cazuri,sensul negativ al imaginarului, obligat să construiască scheme deevitare sistematică a realului, apoi că bunul simţ asimilează preabogata imaginaţie cu minciuna. Despre orice mincinos se spune căare o imaginaţie bogată. Iar intr-un fel e adevărat: bogăţia,complexitatea şi densitatea abia suportabile a legăturilor cauzaleproduc adesea o temperatură atât de mare incât minciuna iese dinacest nodul cu aripile arse. Dar asta nu-i foarte important inorice imprejurare. Scopul minciunii este, cel mai des, să impingăin obscuritate fapte şi idei, imagini şi reprezentări, iar nu să lepună in lumină. Ceea ce scoate totuşi in prim-plan e mai multefortul de protejare a contrafacerii. Unde-i Lafacadio să-limbrâncească de pe scara trenului? - ţipă Apostol când vine vorbadespre un om slab de inger. I-a scăpat oare această veninoasăexclamaţie? Mai degrabă, nu. Ştie că-i cântărim fiecare idee,fiecare reprezentare, fiecare viziune, fie ea şi halucinatorie.Şi-atunci simulează o furie pe care ar vrea s-o aibă cu adevărat.Pentru că, aşa cum spunea tot el in alt loc, omul se mai şirătăceşte in propria-i disperare, reintâlnindu-se apoi cuintâmplări pe care se străduise zadarnic să le inghesuie intr-unvinovat subconştient. In cancelaria profesorilor unui colegiu dinAmsterdam, Apostol işi inchipuie o scenă in care chipulMântuitorului e reprezentat printr-un violator notoriu. De cetocmai violator şi nu tâlhar la drumul mare sau ucigaş? Pentru căaceastă imagine reziduală exercita in subconştientul să o presiuneenormă. Cumva trebuia să iasă la suprafaţă. Ca atare, nimic nu neimpiedică să credem că, inainte de a o omori pe Sofia, in fosasălii de spectacole, o violase. Va recunoaşte vreodată explicit ces-a intâmplat? E posibil, dacă ştim cum să-l intrebăm".

Ştiam că uneori Dalbu profita de discuţiile noastre pentrua-şi limpezi unele nedumeriri. Eram hotărât să aştept până lasfârşit, când, de obicei, cel care mă năpădea cu intrebări era totel. "Ceva, ceva ar fi trebuit să-ţi dea de gândit chiar de lainceput, de când i-ai citit licenţa - continuă el, reluândchestiunea dintr-o nouă perspectivă. Afirmă, de pildă, căexistenţialismul lui Kierkegaard e o toxină, dar de pe poziţiileevidente ale unui vitalism agresiv, făcând consideraţii, poate şimai agresive, la adresa pietismului. La fel ar fi procedat chiardacă Kierkegaard ar fi fost catolic sau ortodox. Sunt aici totfelul de contradicţii pe care deşi nu mă indoiesc că le-aiobservat, n-ai făcut un capăt de ţară din asta. Ai procedat maimult decât corect. Ce nevoie aveai să implici temperamentul,caracterul şi natura pulsiunilor unui om intr-un demers in careimportantă era erudiţia sau vocaţia intelectuală? Dar acum toateacestea devin ale dracului de importante. Mai ales la un om convinscă răul e dat divin, iar gustul primejdiei busola celor aleşi.Incet, incet, se conturează insă şi alte repere care nu pot fiabstractizate, e drept, sau pot, dar atunci nu facem decât sădesenăm in neştire monştri sau entităţi primejdioase, dar fărăchip. Ne interesează insă, cum spuneam, pulsiunile şi direcţiaprobabilă a energiilor. De ce oare pictorul din imaginarul luiApostol alege un violator pentru a-l infăţişa pe Iisus? Dacă negrăbim să afirmăm că, prin acesta, el se autodemască, greşimfundamental. Dar tot atât de posibil e ca Apostol să vrea să facemgreşeala respectivă iar, apoi, dându-ne seama de asta, să ne căimcât de repeziţi şi superficiali am fost. In Jurnal,Kierkegaard ne pune pe piste false. De ce n-ar proceda şi el la felin scrisori? Mai ales că noi avem şi dezavantajul pasivităţii, alcontinuei aşteptări. Printr-o continuă reevaluare a mesajelorexplicite şi implicite din scrisori, avem insă posibilitatea să neinscriem intr-o curbă dinamică. Apostol işi incepe demersul, dacărespectăm succesiunea scrisorilor, cu o teorie sui generis, cea aamputării. Continuă cu glorificarea actelor gratuite, apoi culogosul care oferă adăpost celui care ştie să-l linguşească. Darcea mai şocantă pare incredinţarea sa că Dumnezeu, Diavolul şi,intre ei, omul au aceeaşi indreptăţire să se considere depozitariai adevărului. Şocantă mai ales prin aceea că vrem să şocheze şi,conştientă de strategia de supravieţuire, prin asumareaprimejdiilor celor mai evidente.

Intrucât, pentru Dalbu, uciderea Sofiei şi violul erau de lasine inţelese, voiam doar să mă dumiresc dacă abominabilul seconsumase intr-o singură scenă, adică dacă ea a fost violată infosă. Spre surprinderea mea, Dalbu negă această posibilitate, dealtfel neconfirmată nici de poliţie, deşi iniţial fusese convins căfosa a fost sinistrul cuibuşor de nebunii.

- Pentru Apostol, violul nu-i doar un act de bestialitatesexuală ci şi unul de maltratare spirituală, incât, dacă abatjocorit-o sau nu, este aproape lipsit de importanţă. El sestrăduieşte să ne explice, crezându-ne şi puţin săraci cu duhul, căar fi fost in legitimă apărare. Agresorul era ea, Sofia, cuagasanta-i iubire, cu ceea ce el crede că e o nepermisă incercarede anexare.