In timpul prânzului, Georgina a fost şi ea parcată la masă, deşi, evident, nu mânca. Din când in când Vicki ii ştergea saliva care i se prelingea pe bărbie, dar in rest toţi mâncam liniştiţi.
Pe lângă doamna Clyde, mai erau acolo grădinarul, Mike, in vârstă de vreo 55 de ani, şi sora doamnei Clyde, Lorain, care lucra pentru doamna Clyde la restauratul mobilelor din pin, in atelierul din spatele casei.
– Familia ta trebuie că e bogată, mi-a spus Lorain jenant de surprinsă după ce am făcut cunoştinţă, scanându-mi atent fiecare bucăţică de imbrăcăminte.
– Aăă... ne descurcăm, am răspuns destul de şocată. Ce se aştepta, m-am intrebat revoltată, să fiu imbrăcată in zdrenţe doar pentru că veneam din România?! Ignoranţa ei m-a infuriat. Măcar dac-ar fi tăcut din gură!
După prânz, doamna Clyde mi-a propus să merg cu Philip să conduc. Pentru că una dintre sarcinile mele avea să fie aceea de a o aduce pe Eloise de la şcoală, trebuia să mă obişnuiesc să conduc pe partea stângă a drumului, cu volanul pe dreapta, şi să schimb vitezele cu mâna stângă.
Deşi eram incântată să-mi petrec timpul cu Philip, gândul de a conduce pe străzile alea inguste şi deosebit de periculoase, in concepţia mea, mă speria. Am urcat aşadar tremurând in Fiatul Cinquecento, plin de praf, nisip, casete, bidoane şi câteva plante in ghiveciuri pe care doamna Clyde le cumpărase dar nu le scosese "incă" din maşină. (Trecuseră doar câteva zile şi incă nu se ofiliseră de tot.)
După o scurtă prezentare a bordului şi pedalelor, Philip m-a incurajat să pornesc şi, cumva-cumva, am reuşit să scot maşina din parcare. Dar după nici două minute mi-am simţit picioarele complet amorţite. Problema era că, dacă imi sprijineam călcâiele pe podea, nu ajungeam cu vârful la pedale, aşa că tot timpul trebuia să-mi ţin picioarele in aer, ceea ce era un adevărat chin.
In plus, din cauza că străzile erau foarte inguste, aveam tendinţa de a conduce foarte aproape de marginea drumului, spre disperarea lui Philip care era pur şi simplu inspăimântat şi urla continuu să merg mai pe mijloc. Dar pe mine mă infricoşa mai tare posibilitatea de a mă ciocni cu orice maşină care ar fi venit din sens opus, decât mă infricoşau istericalele lui. Aşa că am preferat să ignor strigătele lui disperate şi să frec maşina de toate tufişurile de pe marginea drumului, făcându-l pe Philip să se tot ferească instinctiv şi inutil de crenguţele care se loveau de parbriz şi de geamul din stânga lui, lucru care, ignorând teama de moarte, mi s-a părut extrem de amuzant.
Când am ajuns acasă teferi, spre surprinderea amândurora, Philip m-a incurajat spunându-mi că n-a fost rău şi că, dacă mai exersez, n-o să am nici o problemă. Insă nu eram de aceeaşi părere. Fusese ingrozitor de stresant, picioarele mă furnicau şi, per total, toată afacerea mi se păruse o catastrofă, aşa că n-am crezut o vorbuliţă din ce mi-a spus Philip.
– Cum a fost? a intrebat curioasă doamna Clyde, pe care am găsit-o in bucătărie.
– Eu nu mă mai urc niciodată in maşină cu ea, a spus Philip mai in glumă, mai in serios. Am crezut că o să mor.
– Eşti aşa crud, Philip, l-a mustrat doamna Clyde. Nu-ţi fă griji, Amalia, o să te obişnuieşti.
– Sper din tot sufletul, am răspuns.
– Ia spune-mi, ai vorbit cu părinţii tăi? a schimbat doamna Clyde subiectul.
– Da, mulţumesc. Le-am spus că am ajuns cu bine. S-au bucurat. Mama mi-a spus să fiu cuminte şi ascultătoare şi nu cumva să vă supăr, am adăugat, incă amuzată de acest sfat, având in vedere că aveam 24 de ani, şi nu doi! Mulţumesc că mi-aţi dat voie să sun.
– Cu plăcere. Poţi să suni o dată pe săptămână.
– Da?! Ce bine! Mulţumesc. Eram deopotrivă uimită şi incântată de atâta generozitate.
– Acum, până o aduce Vicki pe Eloise de la şcoală, poţi să urci să te intinzi un pic, m-a indemnat ea.
– Da? Mulţumesc. De fapt, cred că o să mă schimb, că m-am incins cât am condus.
Bucuroasă, am fugit sus pe scări şi, odată schimbată, m-am trântit pe pat. Mirosul era tot acolo, dar incercam să nu mă gândesc la el. In schimb, m-am forţat să-mi limpezesc mintea şi să inţeleg de ce era Georgina aşa. De când aflasem amănunte despre starea fetei, fără să vreau, fără să am nici un control asupra acestui fapt, nu-mi mai ieşeau din minte două cuvinte: "Nu inţeleg!" Nu mai reuşeam să gândesc clar, pentru că tot ce-mi trecea prin minte erau cuvintele astea, care se repetau ca o bandă stricată, obsedant: "Nu inţeleg! Nu inţeleg!".
Aşa că acum, profitând de acest răgaz, am ignorat cuvintele obsedante care oricum nu mă ajutau la nimic şi am incercat să-mi imaginez cum era să fii Georgina. Cum era să-ţi trăieşti toată viaţa lungită intr-un pat sau intr-un cărucior. Să te naşti pur şi simplu aşa, incapabil să-ţi trăieşti viaţa, incapabil să te bucuri că te-ai născut, că respiri, că trăieşti. Nici măcar să nu conştientizezi că trăieşti. Să nu conştientizezi faptul că există viaţă şi că există moarte, că există soare, mare şi plajă. Că există cărţi, filme şi mâncăruri delicioase. Că există dragoste şi a fi indrăgostit. Cum era să treci, inconştient, pe lângă toate lucrurile astea?!
Oare Georgina gândeşte? mă intrebam. Inclinam să cred şi mai ales speram că nu gândeşte. Era mai bine dacă nu gândea, decât să aibă această capacitate şi in acelaşi timp să fie prinsă in capcana propriului corp care nu-i putea da ascultare. Să vrea să se mişte, să vorbească şi să-i fie imposibil. Dar asta se intâmplă persoanelor paralizate, iar ea nu era paralizată. Am tras astfel concluzia că Georgina nu gândea. Dar dacă nu gândea, putea ea inţelege ce se vorbea in jurul ei?
"Nu inţeleg! Nu inţeleg!" am urlat in gând. Cum poate D-zeu ingădui aşa ceva?! Cum poate lăsa să se nască aceşti copii? Cu ce-au greşit ei? Cum e să nu gândeşti? Cum e să nu ştii nimic? Si, m-am ambalat eu şi mai tare, este oare posibil să gândeşti dacă nu ştii nici o limbă? Desigur că poţi, mi-am zis. Gândurile noastre sunt imagini, nu neapărat cuvinte. Dar, deşi nu avea nevoie să ştie o limbă ca să gândească, imi era clar că Georgina nu ştia că există şi nu ştia ce pierde, ceea ce era un lucru bun, am conchis. Pe lângă suferinţa fizică, ar mai fi lipsit ca fata să conştientizeze că toată viaţa ei e ruinată, risipită, din secunda in care s-a născut. Să conştientizeze faptul că, de la bun inceput, n-a avut nici o şansă, nu i s-a dat nici o şansă. Cum era să te naşti mort şi nici să nu ştii că, dincolo de moarte, este viaţă, că inainte de moarte ar fi trebuit să ai o viaţă. Pentru ea, a trăi nu era cu nimic diferit de a muri. A fi viu era egal cu a fi mort. Nu era capabilă să trăiască şi nu putea alege să moară.
Si apoi m-am gândit la familia Georginei. Ce rost avea tot efortul psihic, spiritual şi material pentru a avea grijă de ea? De ce voiau neapărat s-o ţină in viaţă, dacă nici măcar nu ştia că trăieşte? Asta m-a pus pe gânduri. Dar am găsit imediat răspunsul. Doar era copilul lor. Dacă ar fi copilul meu ce-aş face? Aş renunţa aşa uşor la el? Aş putea? Nu, sigur că nu. Aş face tot ce mi-ar sta in putinţă ca să-i fie cât mai bine şi să-i alin pe cât posibil suferinţele. Si familia Clyde avea şi suportul financiar necesar pentru a-i face viaţa cât mai frumoasă posibil. Dar oare n-o fac doar ca să se simtă ei bine, să se simtă buni? Nu o fac oare din nevoia de sacrificiu, din nevoia de a se autovictimiza?
Dar nu, m-am răzvrătit impotriva acestui gând. Totul se reduce la faptul că sunt părinţi şi că iubirea unei mame şi uneori şi a unui tată nu are limite. E copilul lor şi nu pot decât să-i ofere tot ce-i mai bun cu putinţă. Si pot fi mândri de ceea ce fac pentru Georgina. Dar, totuşi, nu inţeleg de ce, cum e posibil, cum ar fi? Cum ar fi dacă aş fi eu aşa? Nu pot să concep. Nu, CLAR, nu inţeleg!
– Amalia, Eloise este acasă! Eloise, vrei să te joci cu Amalia? am auzit-o pe doamna Clyde strigând.
– Tramblină! Tramblină!
– OK, mi-am spus, inapoi pe trambulină. Sper totuşi ca de data asta să nu mă mai apuce durerea de cap!
Când am coborât, Eloise era deja pe trambulină.
– Vino! Vino! m-a strigat de-abia inteligibil.
M-am descălţat, m-am urcat cu greu pe trambulină şi am inceput să sărim ţinându-ne de mâini.
– Cum a fost la şcoală, Eloise?
– Bine.
– Iţi place la şcoală?
– Plietenii mei. Plietenii mei, a răspuns ea bătându-se cu mâna in piept.
Din fericire pentru mine, Eloise şi-a pierdut repede interesul pentru trambulină şi s-a dat jos, trăgându-mă şi pe mine după ea. Am urmat-o in casă şi am văzut surprinsă că se indrepta spre camera mea.
– Pilip! Pilip! a strigat Eloise si mi-am dat seama că mergeam spre camera lui Philip, care se afla chiar lângă camera mea. Aceste camere fuseseră construite mai târziu şi reprezentau aripa nouă a casei. Sub aceste două dormitoare se afla fosta cameră de joacă a băieţilor, in care acum erau nişte tobe, multe-multe discuri, un televizor imens, o canapea şi două fotolii.
Când am ajuns in camera lui Philip, acesta era la calculator.
– Pilip! a urlat Eloise zburând la el in braţe.
– Hei, Eloise, ce faci? Cum a fost la şcoală?
– Bine.
– Te-ai jucat cu prietenii tăi?
– Da.
– Si-acum ce faci? Faci pe şefa cu Amalia?
Eloise a dat din cap in semn că nu.
– E o mică dictatoare, nu-i aşa? m-a intrebat el intorcându-se spre mine. Să ştii că Eloise face ce vrea ea tot timpul. Ii are pe toţi la degetul mic. Eşti o fată rea, nu-i aşa, Eloise? o tachină el.
– Tu eşti rău, Pilip. Tu esti rău! s-a răzvrătit Eloise şi a ieşit din cameră repetând: Naughty Pilip! Naughty, naughty Pilip!
– Hei, Eloise, am strigat după ea, hai să-ţi arăt ceva in camera mea, vrei?
Dar Eloise nu avea nevoie de nici o invitaţie. Era deja in camera mea.
– Uite, aici sunt nişte poze cu familia mea şi cu mine.
Eloise a inceput să se uite cu atenţie.
– Eşti tu! Eşti tu! a strigat ea, foarte surprinsă şi foarte entuziasmată, de parca ar fi descoperit o adevărată minune.
– Da, sunt eu.
– Tati meu! Tati meu! a strigat din nou.
– Nu, Eloise, nu e tatăl tău. Este tatăl meu. Seamănă un pic cu tatăl tău, dar, de fapt, este tatăl meu.
– E un câine! E un câine! s-a ambalat iar Eloise.
– Da, este Astorel al meu, am spus melancolică.
– Eşti tu! Eşti tu! s-a minunat incă o dată Eloise şi am inceput să râd. Mă amuza teribil acest obicei al fetiţei de a repeta totul măcar de două ori, ca şi tonul ei surprins. Tot ce spunea părea ceva nemaiintâlnit şi nemaiauzit. Totul părea a se invârti in sfera "incredibil, dar adevărat".
– Eloiiise! La masăăă!
Eloise nu s-a clintit.
– Eloise, haide că trebuie să mănânci, am indemnat-o.
– Nu, nu, stau aici.
– Eloiiise! a strigat doamna Clyde din nou. Hai, că ţi-am făcut cartofi prăjiţi cu pui.
– Cartofi prăjiţi cu pui! Cartofi prăjiţi cu pui! a sărit Eloise entuziasmată şi a zbughit-o pe scări in jos.
In urma ei, am zâmbit, amintindu-mi ce-mi povestise doamna Clyde, că Eloisei ii plăcea numai carnea de pui, aşa că, ori de câte ori ii pregătea carne de porc, de vită sau de oaie, ii spunea că e carne de pui. Si de fiecare dată Eloise o mânca cu mare-mare poftă.
– Amalia, m-a trezit Philip din reverie, vrei să vii la plajă cu mine, cu Jamie şi cu o prietenă?
– Nu e prea frig? l-am intrebat surprinsă.
– Ba da, dar poţi să faci o plimbare. Noi ne dăm cu plăcile.
– Cum e aia?
– Hai c-o să vezi.
– Bine. Mă schimb şi vin.
– OK.
Ajunşi pe plajă, băieţii şi cealaltă fată s-au schimbat in costume de surf şi apoi, inarmaţi cu nişte plăci pătrăţoase, nu mai mari de jumătate de metru, s-au lansat la apă. Mai bine zis, s-au lansat in nisip, pentru că toată afacerea se desfăşura la mal, in apa care nu le trecea de glezne. Curioasă, i-am privit cu atenţie cum aruncau plăcile in faţa lor şi apoi, fugind, se urcau pe ele şi pluteau aşa cam doi metri. Si asta in cel mai fericit caz, pentru că datul cu placa se dovedi a fi un sport destul de periculos, mai ales dacă ţineai sa te dai in petec ca să-i faci pe ceilalţi să râdă, aşa cum făcea Jamie. Rezultatul, o serie intreagă şi tot mai variată de căzături şi rostogoliri, in mare cauzate de infigerea plăcii in nisip, fapt care ducea la lansarea nefericitului intr-o cădere liberă, cu aterizare forţată.
Când m-am dus la culcare in seara aceea, m-am considerat deosebit de norocoasă că nimerisem acolo şi mi-am propus să mă comport exemplar pentru a fi pe placul soţilor Clyde. Am adormit gândindu-mă la Philip.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
