In timpul pranzului m-am minunat gandindu-ma ce obiceiuri ciudate aveau cei din familie si m-am intrebat daca toti englezii, pardon, britanicii, erau la fel. De exemplu, nu-mi puteam explica de ce nu clateau vasele de detergent. O vazusem si pe Delia-menajera, si pe doamna Clyde, cum spalau vasele cu mult detergent si apoi, fara sa le clateasca, le puneau, pline de spuma, la uscat. Era oare sanatos sa nu clateasca toate chimicalele alea de pe ele?
O alta ciudatenie era aceea ca nu tineau nici margarina, nici maioneza in frigider, ci in bucatarie, pe dulapul din vecinatatea sobei. Rezultatul era o margarina si o maioneza moi si galbui, foarte probabil stricate.
– Amalia, unde ai pus mustarul? m-a intrerupt Philip.
– In frigider, am raspuns.
– De ce l-ai pus in frigider? Sa-l lasi, te rog, afara, langa margarina si dressinguri, mi-a spus.
– Noi tinem mustarul in frigider, am incercat sa ma apar, pentru ca asa scrie pe el, ca trebuie pastrat la temperaturi scazute, altfel se strica.
– Nu conteaza, noi il tinem afara.
– OK, am raspuns, intrebandu-ma oare cum de mai erau in viata oamenii astia.
Restul pranzului mi-am dat seama ca eram jenant de constienta de prezenta lui Philip. Pe de-o parte imi facea placere sa-l stiu aproape dar, pe de alta, prezenta lui ma impiedica sa ma simt in largul meu. Oare ma place? ma intrebam. De cand venisem, simtisem ca exista o anumita atractie intre noi, dar ce stiam eu, puteam sa ma insel. In orice caz, atractia asta, reala sau imaginara, ma facea sa ma simt in al noualea cer si toate in jurul meu imi pareau mult mai frumoase. Sau poate chiar erau? Nu-mi dadeam seama. Ceea ce stiam insa sigur era ca-mi placea la nebunie insula, casa, marea, oceanul (cateva plaje dau inspre oceanul Atlantic), verdeata, vacutele si viteii pe care-i vedeam de fiecare data cand ieseam la plimbare. Imi placea harmalaia din casa, faptul ca intotdeauna era lume la noi. Prieteni si rude veneau si plecau, anuntati sau neanuntati, asa incat nu ne plictiseam niciodata. Probabil ca era prea devreme sa judec lucrurile, dar, deocamdata, ma consideram deosebit de norocoasa ca nimerisem acolo.
– Dupa-masa ar trebui sa mergi cu Philip sa conduci, m-a trezit doamna Clyde.
– Oh, Doamne, mama, chiar vrei sa scapi de mine? a sarit Philip revoltat.
– Philip! l-a admonestat doamna Clyde contrariata.
– Glumeam! Glumeam! a spus el repede. Dar ar trebui sa vezi si tu cum conduce.
N-am spus nici pas si m-am facut mica-mica.
– Ok, Amalia, hai sa mergem, ca la ora trei ma intalnesc cu Jamie pe plaja.
Auzind asta, nu m-am mai dus sa-mi schimb sandalele, ca data trecuta, dar, pana la urma, tot raul a fost spre bine. Pentru ca sandalele aveau talpa groasa am reusit sa-mi sprijin calcaiele de podea si astfel nu mi-au mai amortit picioarele. In concluzie, am condus mult mai bine si am incercat sa stau cat mai pe mijlocul strazii, ca sa nu-i mai "intre" lui Philip in ochi toate crengutele de pe marginea drumului.
Insa, in ciuda tuturor acestor eforturi, Philip, care deja isi formase o parere definitiva despre condusul meu periculos, a ramas inspaimantat de la inceput si pana la sfarsit, reusind sa se calmeze doar cand masina a fost din nou parcata in fata casei si el s-a dat jos, teafar si nevatamat, cu fruntea acoperita de broboane de transpiratie.
– Ei, cum a fost? ne-a intrebat Vicki.
– Mult mai bine, a recunoscut Philip, dar eu nu ma mai urc niciodata cu ea la volan.
– Nu-l baga in seama, Amalia. Philip e un uracios, mi-a spus Vicki atunci cand acesta disparu. Noi il iubim pe Dom, nu-i asa, Georgi? Dom e bun cu noi. E preferatul nostru. Da, Georgi, noi il iubim pe Dom si de-abia asteptam sa vina acasa.
– Cand se intoarce? am intrebat gandindu-ma ca nu-i simtisem deloc lipsa, desi il vazusem doar in prima zi.
– In cateva zile, cred.
– Te-ai intors? m-a intrebat doamna Clyde intrand in bucatarie. Fusese in curtea din spate, unde lucrase la restaurarea unor usi din pin impreuna cu Lorain. Cum a fost condusul?
– Mult mai bine decat prima oara, am spus.
– Ma bucur. Eram sigura ca o sa te obisnuiesti repede.
– Multumesc.
– Asculta, eu am un pic de treaba, a continuat, si Vicki trebuie sa mearga s-o ia pe Eloise de la scoala. Pana vine ea, poti sa stai cu Georgina? N-ar trebui sa fie nici o problema pentru ca, de obicei, motaie pe la ora asta, dar, daca se intampla ceva, poti s-o chemi pe Lorain din atelier. O suni, uite numarul este scris aici, si in doua secunde ea vine. OK?
– Da, da. Nici o problema, am raspuns cu mai multa siguranta in glas decat simteam.
Odata Vicki si doamna Clyde plecate, am ramas singura-singurica cu Georgina. In afara de Lorain, din atelier, in toata casa nu mai era nimeni altcineva. Nimeni. Incercand sa-mi alung din minte toate temerile, m-am asezat in scaunul de langa patul unde era intinsa Georgina. Era o liniste profunda si a inceput sa mi se faca frica. Ma intrebam ce m-as face daca i s-ar intampla ceva fetei si ar cadea toata vina pe mine. Ma gandeam ce responsabilitate enorma imi luasem cand hotarasem sa vin aici ca au-pair. Exista oare responsabilitate mai mare decat aceea de a avea grija de niste fiinte neputincioase, care depindeau total de mine?
Doamne-ajuta sa nu se intample nimic rau cu fetele. Doamne-ajuta sa fie totul bine, m-am rugat.
– Ce-i, Georgi, ce s-a intamplat? am intrebat-o auzind ca incepuse sa geama. Dar cum m-am intors spre ea, Georgina a tacut imediat, s-a uitat la mine cu ochii mariti si apoi mi-a zambit.
– A, gemeai pentru ca nu te bagam in seama? am intrebat-o desi, evident, nu ma asteptam sa primesc vreun raspuns si din nou se instala tacerea. Amintindu-mi ce-mi spusese Vicki, ca Georginei ii place sa i se vorbeasca, am luat-o de mana dar, cum nu stiam ce-as putea sa-i spun, am inceput sa-i ingan pur si simplu numele:
– Georgi, Georgi, Geeee-oooor-giiiiiiiiii.
Si apoi, inspiratia dand navala:
– Geeeeorgiiiiii eeesti cea mai buuuunaaaa fata din luuuuuumeeeeee.
Georgi zambea.
In timp ce fredonam aceste cuvinte, gandurile o luara din nou razna si m-am intrebat daca nu cumva eram urmarita prin niste camere video. Ar putea fi ascunse oriunde, gandeam, studiind mai intai tavanul bucatariei, apoi peretii, pe care erau atarnate o multime de masti, de chipuri de fete, de tablouri, poze, desene de-ale copiilor de cand erau mici... Cateva camere de filmat mici-mici puteau fi ascunse oriunde. Oriunde in cele cinci dulapioare. In cel cu carti sau in cel cu colectia de portelan alb si albastru sau in cel cu bibelouri sau in cel cu jucarii. Cred ca au destui bani sa-si permita niste camere de filmat. Poate le e frica s-o lase pe Georgina pe mainile oricui. Sau poate pur si simplu n-au incredere ca pot avea grija destul de bine de Georgina - si mi-am amintit de un documentar pe care-l vazusem pe Discovery, in care era vorba despre o batranica dintr-un azil pe care o batea o ingrijitoare. Cum batranica nu putea vorbi, asistentele nu intelegeau de ce era plina de vanatai. Asa ca au hotarat sa puna o camera de filmat si asa au prins-o pe ingrijitoare.
– Suntem acasaaaaaa! le-am auzit strigand pe Vicki si Eloise.
– Suntem acasaaaaaa! a urlat inca o data fetita. Georgi! Georgi! a strigat apoi si mai tare alergand spre pat.
Chiar atunci Georgina a inceput sa tuseasca si Eloise s-a pus sa urle pe tonul acela pe jumatate entuziasmat, pe jumatate uimit:
– I-e rau?! I-e rau?! Lui Georgi i-e rau!!!
– Nu, Eloise, nu-i e rau, i-a spus Vicki intrand in bucatarie, cu ghiozdanul fetitei intr-o mana si cu gentuta de mancare in cealalta. Hei, Georgi, ce faci? Ai fost buna pentru Amalia? Sau ai facut pe sefa si i-ai dat ordine? a glumit ea zambind. Sau ai dormit si noi te-am trezit.
– N-a dormit deloc, am spus, si a fost foarte cuminte. De-abia acum a inceput sa tuseasca un pic.
– Eloise, nu ti-ai mancat marul. Vino sa-l mananci, a strigat-o Vicki asezandu-se la masa.
– Vreau tipsuri, a urlat Eloise.
– Nu mananci nici un chips pana nu-ti termini marul, a asigurat-o Vicki, asa ca Eloise n-avand incotro a luat o bucatica de mar de pe masa si a inceput s-o rontaie ca un soricel, fara nicio tragere de inima.
– Dupa ce termini marul, te duci cu Amalia sus sa te ajute sa-ti alegi hainele in care sa te schimbi. OK?
– OK.
– Cum te mai simti? am intrebat-o pe Vicki, care parea un pic obosita.
– Binisor. Doar ca drumul asta cu masina ma omoara. M-am incalzit ingrozitor. Si acum e doar iunie, nu stiu ce-o sa fac in iulie si august. Sper sa nu fie o vara calduroasa.
– Si cand nasti? mi-am amintit sa intreb.
– Pe la inceputul lui septembrie.
– Si stii daca o sa fie fata sau baiat?
– Nu, nu vreau sa stiu. Nu conteaza ce va fi, important este sa fie sanatos.
– Ai dreptate.
– Sunt gata?! Sunt gata?! a urlat Eloise, entuziasmata si in acelasi timp surprinsa ca era gata.
Cand am ajuns sus in camera Eloisei, aceasta a inceput sa sara in picioare in pat.
– Eloise, trebuie sa te schimbi. Scoate-ti mai intai uniforma, i-am spus.
– Tine-mi ochelarii, m-a rugat si a inceput sa se dezbrace.
Dupa ce i-am pus ochelarii deoparte, am deschis dulapul si am inceput sa caut o rochita. Am ales una alba cu buline bleu, care se strangea la mijloc cu un cordon. Adorabila.
– Azi te imbraci cu asta, i-am spus hotarata.
Eloise s-a supus cuminte.
– Ridica mainile. I-am tras rochia pe cap, i-am bagat mainile in maneci, dar cand sa-i trag fermoarul am observat ca era cam stramta.
– E prea mica, am constat dezamagita.
– E mica?! E mica?! s-a entuziasmat Eloise, surprinsa.
Am inceput sa rad.
– E prea mica! E prea mica! a urlat mai departe ea. Oh, silly-billy Alia.
– Numele meu nu este Alia, am corectat-o. Este Amalia. Spune: A-ma-li-a.
– Alia. Esti Alia. Prostuta de Alia!
– OK, am lasat-o balta. Hai sa-ti gasim o alta rochie.
– E prea mica! E prea mica! a repetat ea razand.
Odata imbracata intr-o alta rochie, am inceput sa-i caut sandalele. M-am uitat pe hol, in dormitorul doamnnei Clyde, dar nimic. Le-am gasit in cele din urma in camera de zi a Georginei. Le-am cules de-acolo si am coborat in bucatarie, dar Eloise era deja afara, pe trambulina, unde nu avea nevoie de incaltari.
– A cui e camera de langa camera de zi a Georginei? am intrebat-o pe Vicki.
– A, acolo doarme domnul Clyde, mi-a explicat ea. Vezi tu, cand Georgi era mica, o culcau in camera aceea lipita de dormitorul lor. Aia fara usa. Dar cand Georgi a crescut, a devenit o fata rea si n-a mai vrut sa doarma singura. Cum o lasau singura, cum incepea sa planga. La inceput doamna Clyde statea cu ea pana adormea si apoi pleca, dar cum Georgi se trezea in timpul noptii si vedea ca e singura, cum incepea sa urle. In plus, erau nopti cand se simtea rau sau era racita si trebuia sa doarma cu ea si sa-i curete gatul si nasul tot timpul. Asa ca, pana la urma, doamna Clyde a trebuit sa aleaga intre Georgi si domnul Clyde si a ales-o pe Georgi. Si de-atunci ele doua dorm in dormitorul principal si domnul Clyde doarme in camera de oaspeti. Nu-i asa, Georgi? I-ai despartit pe mami si pe tati ca sa ai tu parte de toata atentia, fetita rea ce esti!
– Dar n-aveau de ales, oricum, s-a intors Vicki iar spre mine. Nu o poti lasa pe Georgi singura peste noapte. Si nu e usor sa dormi cu ea, pentru simplul fapt ca nu prea dormi. Trebuie s-o intorci mereu cand pe-o parte, cand pe alta, cand la loc pe spate si tot asa mai departe. Asa cum facem noi toata ziua, pentru ca amorteste daca sta mai mult timp in aceeasi pozitie. Iar daca e racita, atunci e clar ca toata noaptea stai cu aparatul de aspirat in gatul si nasul ei. Nu stiu cand reuseste sa se mai odihneasca doamna Clyde.
O ascultam ganditoare. Mi se parea foarte grav ca domnul si doamna Clyde nu mai dormeau impreuna si ma intrebam cum de rezista casnicia lor in conditiile acestea. Si ceea ce ma surprindea si mai tare era faptul ca lui Vicki situatia i se parea fireasca, normala, nicidecum grava.
– Alia! Alia! se auzi Eloise urland si m-am dus sa-i tin companie pe trambulina.
Sfarsit
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
