Dezlegarea misterului a venit dupa vreo doua luni, timp in care nimeni nu-l mai vazuse pe Anticar. Ninsese si tocmai ma gandeam ca pardesiul acestuia n-ar mai fi fost o vestimentatie insolita pe o vreme ca asta. Pe strazi, utilajele primariei se luptau din greu cu troienele.
Basmaluta, care se afla mai aproape de radio, ne-a vestit intr-o seara pe un ton neutru:
- Cica unul s-a sinucis in padure.
Avocatu a dat-o pe gluma:
- Bun loc si-a ales. Liniste, aer curat... Zapada pufoasa... Atenueaza caderea.
Nimeni insa n-a ras – fiecare se ocupa cu altceva – table, biliard, darts. Iar cu moartea nu se glumeste. Tuci era din nou in mare verva – castiga aproape orice partida de table. Eu inca mai eram framantat din pricina lui Hawking, individul ma frigea la foc mic, de ce-i buchiseam mai mult cartile, de ce pricepeam mai putin.
Deodata, s-a auzit violent sirena unei masini de politie. Nu peste mult timp, in crasma au navalit Colt si Beretta, surescitati, de parca se aflau pe urmele unui ucigas pe care doreau sa-l aresteze. De data asta, erau in uniforme.
- S-a omorat! au strigat amandoi intr-un glas.
Toti ne-am intors spre ei cu uimire.
- Cine s-a omorat?
- Anticaru. Campionul nostru.
- Cum asa?
- In padure. Cu un pistol. Au dat peste el niste vanatori.
- El o fi tipul despre care se vorbea la radio...
- Nu se poate!
- Ba da. S-a impuscat.
- Dar de ce?
Colt a scos o coala de hartie din buzunarul de la piept si a despaturit-o incet, ca si cum ar fi dorit sa prelungeasca suspansul. Am privit nauc la baltoaca formata sub cizmele lui de la zapada topita. Cateodata, cand primesti o veste nenorocita, observi amanunte pe care altfel nu le-ai baga in seama, probabil din dorinta subconstienta de a-ti abate gandurile de la cele aflate.
- A lasat o scrisoare pentru noi. Intr-un buzunar al pardesiului. Ma rog, asta e o copie, originalul a ramas la politie, in dosarul de ancheta.
Ne-am strans in jurul lui. A inceput sa citeasca – glasul ii tremura de emotie:
- "Dragii mei, n-am petrecut prea multa vreme impreuna, dar m-am simtit bine in compania voastra. Aveti darul de a face pe oricine sa uite de o lume insetata numai de castig si de vacarmul civilizatiei de azi.
Dupa cum v-am spus la ultima noastra intalnire, ma pregatesc de ani de zile pentru cea mai mare provocare – o partida cu Dumnezeu. Nu, nu e o partida de table, cum v-ati putea inchipui. E vorba de ceva mult mai grandios. Cea mai mare provocare din viata mea, care va dovedi daca Dumnezeu da cu zarul – adica totul e la voia hazardului, sau totul poate fi prevazut prin teoria probabilitatilor, adica se supune legilor Lui.
De ani de zile joc cu Dumnezeu ruleta ruseasca. Fara sa-mi duc pistolul la tampla. Fac, intr-o padure, antrenamente pentru Marea Confruntare. Cu un pistol cu capse. O jucarie. Pun o capsa intr-un pistol cu butoias, il rotesc si apoi trag in aer – o data pentru mine, o data pentru Dumnezeu. Notez intr-un carnetel care e scorul – uneori castig eu, alteori El. De o buna bucata de vreme, capsa nu e percutata atunci cand trag in numele Domnului. Prin urmare, ar trebui ca de-acum inainte sortii sa se schimbe, asa ca azi voi experimenta ce se intampla daca imi voi lipi teava de tampla.Țeava unui pistol adevarat. Iarta-ma, Politicosule, eu ti-am luat pistolul si probabil te-am necajit. Politia o sa ti-l dea inapoi, daca n-o sa-l pot pune eu la locul lui. Am facut rost cu greu de gloante pentru el – e doar un model care nu se mai fabrica. Am mare incredere. In mod normal, ar trebui sa castig. Daca totusi Dumnezeu da cu zarul, atunci inseamna ca veti citi scrisoarea mea de adio. Rugati-va pentru sufletul meu si mai cantati, inca o data, Cand sfanta crasma se inchide, in amintirea mea. E cel mai sfasietor cantec pe care l-am auzit vreodata.
Cel pe care voi l-ati numit Anticarul."
Ne-am uitat unii la altii, vorbind alandala.
- La ce i-a trebuit sa faca asta?
- A fost un nebun.
- I s-a urat cu zilele. Cine stie ce ascunde, de fapt, sinuciderea asta...
- Nu mai bate campii, n-ascunde nimic.
- Asa e, a vrut doar sa-si verifice teoria. S-a luat la tranta cu destinul.
- Dar de ce cu pretul vietii?
- Fiindca asta e jocul cel mai tare – atunci cand iti pui drept miza viata. Cati au curajul asta?
- L-a pedepsit Dumnezeu. S-a crezut egalul Lui.
- As! Nu va amintiti ce modest era?
- Si ce sa intelegem din astai? Dumnezeu da cu zarul?
- Cine poate sti?
- Numai El stie.
- Dar e sigur ca el a scris chestia asta? Ii cunoaste careva scrisul? Daca e o mistificare si l-o fi omorat cineva si, ca sa scape, ca sa-si acopere fapta, a inscenat o sinucidere?
Fara sa vreau, am vrut sa-mi intorc privirea spre Tuci. N-am avut curajul. Cateva imagini au incercat sa mi se inchege in minte – doi oameni in nameti, intr-o padure, unul dintre ei cu un pistol in mana, dar le-am alungat, concentrandu-mi din nou atentia la balta de apa tot mai mare de sub picioarele lui Colt.
Dupa intrebarile puse de Politicosu, in incapere s-a lasat o tacere ca o lespede grea. Durerea care imi sageta inima sunt sigur ca o resimteau cu totii. Nu ne venea sa credem ca suntem in miezul unei intamplari atat de atroce. Iar eu mi-am zis in sinea mea: "Ai gresit, Anticarule! Intr-adevar, la un moment dat, pierderile si castigurile se mediaza. Dar Hawking a declarat fara echivoc: rezultatul fiecarui pariu nu poate fi prezis".
Politicosu a anuntat cu o voce sovaitoare:
- Cinste la toata lumea!
S-a dus in spatele barului, de unde a revenit cu mai multe sticle, pe care le-a pus pe mese. Am inceput sa bem ca niste bicisnici fara maniere, amestecand bauturile – daca ne-ar fi vazut cineva strain si-ar fi inchipuit ca am scapat dintr-un lagar si prima zi de libertate ne-a luat mintile.
Culmea, tocmai Tuci, care acum era din nou repus in drepturile lui de lider, a dat tonul si, in curand, am inceput sa cantam, cu lacrimi in ochi, mai dureros ca niciodata, cele doua strofe din final:
Da, inima ieri mi s-a frant,
Maine probabil se va drege.
Beat daca as fi fost nascut,
Tristetea ce-i n-as intelege.
Si o sa tinem toastul ultim
Care nicicand nu se cuvanta:
Bem pentru inima ce stie
Cand bine e sa fie franta.
Pentru prima oara in viata noastra, n-a fost unul care sa nu fi plecat acasa pe trei carari. Cel mai daramat era Tuci. Parca se simtea vinovat fiindca il zgandarise pe Anticar si ii starnise acestuia si mai aprig dorinta de a afla daca teoria sa e valabila sau nu. Dar culpa lui o purtam cu totii in suflet, ea marcandu-ne pentru totdeauna, ca o pecete urata.
La inmormantarea Anticarului am fost cu totii in par, imbracati sobru si cu palariile in maini. L-am mai privit o data inainte de a se bate capacul sicriului – nu stiu daca era opera celor care il imbalsamasera sau chiar asa isi gasise sfarsitul, dar pe chip i se citea un suras enigmatic. I-am pus o cutie de table alaturi – facuseram cheta si cumparaseram una lucrata cu maiestrie, de catre un meserias de elita, iti era mila s-o si atingi. Iar cand l-au coborat in cripta, in cantarile preotilor, neplans de nici o ruda – de-abia atunci ne-am dat seama ce singur a trait –, am ridicat palariile ca la o comanda, un omagiu spontan pentru cineva a carui prezenta langa noi ne indemnase sa scrutam dincolo de orizontul zilei de maine.
In perioada urmatoare, am revenit tot mai putini in cea mai imbietoare crasma din cate am intrat, tristi si fara aplomb, pana cand Politicosu a inchis-o definitiv, fara nici o explicatie. Ceva se rupsese in noi, ceva minunat si maret, si nimic nu se mai putea drege si nimic nu ne mai putea aduce pe linia de plutire. Daca ne intalneam pe vreo strada unii cu altii, schimbam doua vorbe fara noima, ferindu-ne sa ne privim in ochi, si fiecare o lua grabit in alta directie, de parca am fi fost partasi la ceva rusinos, de care nu era bine sa ne aducem aminte. Si, din cate am aflat, prin carciumile din cartier sau de prin alte parti, pe unde ne-am aciuat, nici unul dintre noi n-a mai jucat table. Unii s-au mutat la Cel de Sus, printre care si Poetu, care n-a avut bucuria sa-si vada publicata vreo poezie, si Avocatu, care a facut apoplexie in timp ce pleda intr-o speta nenorocita. Si locurile de odinioara au suferit transformari, cele mai multe in rau, de parca o forta obscura se inversuneaza sa distruga tot ce odinioara fusese armonios si tandru. Cum spune si batranul Lawrence, marele mentor: "Asa de multe lucruri s-au schimbat, asa de multa lume nu mai e". Am un feeling – asa va fi in continuare. Ei bine, multumesc ca m-ati ascultat, mi-am descarcat sufletul ca la o spovedanie, nu-i bine sa tii in tine asemenea poveri, te macina incetul cu incetul, pana la mutilare. Daca v-a pus pe ganduri, poate o spuneti si voi mai departe, fiindca e pacat sa se piarda in anonimat, e plina de invataminte si de durere, eu unul sunt rascolit ori de cate ori o rememorez. As vrea s-o uit, dar asta ar fi ca un delict impardonabil – cum sa-i uiti pe cei langa care ai cunoscut multe ceasuri de multumire si inaltare? Si da, mai beau un pahar cu voi, dar nu mai insistati, nu ma mai ating de zaruri.
Povestire din ciclul Pe urmele lui Stephen Hawking
Sfarsit
Din numarul urmator, la aceasta rubrica veti citi fragmente din volumul Copiii de sub pamant, de Andra Rotaru
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
