Făceam comerţ cu entuziasmulrinocerilor opăriţi. Prin târguri. Mergeam in fiecare zi in altoraş, cu prietenul Ştefan, pe cele patru roţi ale imemorialei Daciibotezate Arca Fericirii.
Vindeam chiloţi, cămăşi,pantofi, sutiene, geci, ciorapi, un talmeş-balmeş chinezesc pe câtde ieftin, pe atat de proporţional de ţiitor. Ne distram mai alescu pantofii, pe care-i numeam ai dusului fără intoarcere, de unicăfolosinţă, garantaţi ca sicriele. Era in anii '90, ultima perioadă,iar economia gâfâia precum un obez luat la şuturi in fund de-ogaşcă de hoţomani. După ce-a fost buzunărit.
Că economia a evitat infarctulne-a incălzit doar mai apoi, mult mai apoi. Atunci o scăldam cubani puţini in buzunare, upercutaţi de inflaţie. Aveam locuriinchiriate in fiecare târg. Ne punean creierele la contribuţiezilnic ce să mai aducem, ce-ar merge la vânzare, o continuă rotirein jurul cozii, aveam s-o aflăm ulterior, fiindcă nu ne-a luat pearipi nici o idee genială.
- Sebi, hei, vezi ce trecere aresutanatul ăla? mi-a zis Ştefan la inceputul unei iernii in careaproape aveam ţurţuri pe căile urinare. De frig, iar cumpărătoriierau rari.
- Văzut.
- Dumnezeu iaen-gros…
La 15 metri de noi, cu ochelaride intelectual pe nas, un călugăr aduna bani pentru o mănăstire dinMoldova. O barbă roşcovană rară, ingheţată. Până-n 30 de ani,atletic. Era coadă la măsuţa lui rabatabilă, acoperită de cruci,icoane şi cărticele de rugăciuni. L-am văzut pe Ştefan că merge labarul de la intrarea pieţei, de unde revine cu trei ceaiuri. Unul il-a dus călugărului. Impreună cu 5 perechi de ciorapi. Ciorapiierau din producţia lui Ştefan, care era şi proprietarul unuiatelier de tricotaje cu angajate câte degete la mână. O parte dinmarfă o dădea la magazine, iar ce rămânea o desfăcea la piaţă, cuun profit mai mare. Nevoia il impingea spre un evantai deartificii, ratele de la bancă il presau. Şi-a adus aminte de tatălmort, a vrut să dea pomană, a recunoscut.
Din una in alta, fiindcă şicălugărul avea acelaşi traseu al târgurilor, ne-am imprietenit. Nuera un troglodit habotnic. Mereu ii găseam loc să stea lângă noi.Sporovăiam, chiar bârfeam. Eu şi Ştefan injuram. Călugărul nureacţiona. Il duceam cu maşina câteodată. Un semn neclar deintrebare mi s-a incovrigat in minte tocmai din cauza tăceriicălugărului. Semnul n-a stat stingher, au venit şi alte semne,când, la inţelegere cu Ştefan, intr-o dimineaţă, cu omul in negrualături, am dat drumul la un repertoriu de pornoşaguri de ne era şinouă jenă. Călugărul a rămas iar fără reacţie, ca un autist.Aşteptam nerabdători măcar o mustrare blândă. Degeaba. Călugăruldoar aduna bani de la credincioşi. Mulţi.
In Turnaţi, a venit deja vara,nu departe de Deania, s-au precipitat spre taraba noastră unpoliţai şi un călugăr şi ne-au intrebat de prietenul călugăr dinMoldova. Am realizat că el plecase fără să ne salute, ceea ce nus-a mai intâmplat. Aşa am aflat că Emil, aşa-i spuneam, a fostcălugăr, insă a părăsit mănăstirea de doi ani. Ştefan a inceput săpomenească cu năduf sfinţii din calendar, iar eu aveam buzelesecate de cuvinte. Eram şocat de tupeul escrocului. Mi-au reamintitde semnele de intrebare pe care le-am avut şi cărora nu le-am dat oatenţie deosebită. Spre casă, Ştefan n-a tras fermoarul lainjurături. La o săptămână, stăteam cu Ştefan la o bere in curteacasei. Se insera. Nu ne-a venit să credem când l-am observat peEmil trecând pe trotuar. L-am inşfăcat rapid şi l-am tras in curte.Ştefan l-a dus cu pumni in stomac până-n cameră. Au urmat momentein care parcă puteai să auzi şi lumina cum intră pe geamuri. Nuştiam care-o să fie următorul pas. Emil era prăbuşit pe canapeauade piele maro de unde-mi place să mă uit la televizor. Nu preasângera, iar dacă a leşinat, dădea semne de trezire.
- Băi, vierme ochelarist…! Nuţi-e ruşine? l-a luat in primire Ştefan. Emil scâncea şi ne rugă sănu-l batem iar.
- Să sunăm la poliţie, ampropus, după un schimb de priviri cu Ştefan. Corpul din sutanaboţită a scos un strigăt disperat şi-a inceput să se contorsioneze.Când i s-a incheiat criza de epilepsie, i-am dat un pahar cu apă şil-am intrebat dacă vrea o cafea. Mă privea cu ochiitelescopaţi.
- Spune dacă vrei, l-a repezitŞtefan, cu un glas devenit mai conciliant. Cu sau fărăzahăr?
Sorbind cafeaua, Emil a inceputsă ne roage, cu lacrimi in ochi, să nu chemăm poliţiştii.Argumentul final a fost:
- Vă dau tot ce vreţi.Tot.
Noi ne-am atătat induioşaţi,doar eram oameni. In seara aceea Emil a dormit la mine. Nu inaintede-a ne pune pe hârtie o calculaţie onestă. Media câştigurilor +perioada prestată. Ca in fiecare afacere. In aceeaşi săptămână,Ştefan şi cu mine ne-am cumpărat câte un Mercedes fain. E drept căsecond-hand. Impărţeala a fost onestă.
Sfarsit
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
