Vuvuzelele sunt, probabil, cel mai tembel acompaniament de carea dispus vreodată fotbalul. O litanie ambetantă, ca un zumzet dealbine care nu vor s-o roiască de pe stadion. O metodă infailibilăde a te face să uiţi ce se petrece pe teren, de a nu mai auzigaleriile (care, când nu sunt violente sau stupide, pot părea chiarsimpatice), de a considera că nici apartheid-ul nu mai e ce era, dea înţelege că autogolul nu mai e neapărat o greşeală, ci o formă deprotest la adresa agresiunii fonice.
Există însă, pe lumea asta, şi acompaniamente fotbalisticedelectante, pe care, acum, în plină exuberanţă a campionatuluimondial, merită pomenite. Francezii s-au depăşit pe ei înşişi,scoţând în zilele premergătoare primei lovituri în Adidas Jabulango serie de cărţi, care merg de la eseu la roman, despre fotbal.Văzut dinăuntru, din tribune, sau de la înălţimea cugetăriifilosofice. Trompetele literare sunt melodioase, incitante şi telasă să vezi şi golurile din poartă, nu numai pe acelea dincreierul suflătorului.
Întâi, romanul lui Bruno Heckmann (un debut literar petrecut lavârsta la care fotbaliştii se pensionează, 37 de ani) şi care senumeşte "Un footballeur". Scena este ocupată de ceea ce se cheamăfotbalul corporatist, sau de inter-întreprinderi, şi reprezintă"lumpenproletariarul, ultimul eşalon repertoriat al ierarhieisociale a sportului-rege. După el, neantul." Se râde mult, existăşi momente prelungi de nostalgie, precum şi trimiteri docte lacultura fotbalistică. Eroul este Antoine Courrant, funcţionarteritorial pe probleme sportive. Omul, înnebunit după fotbal, ar fideplin mulţumit cu noua sa condiţie (chiar dacă a fost retrogradatde la Paris în provincie), dacă echipa sa, CGAS, nu şi-ar lua-o pecoajă de la toţi amărăştenii (inclusiv de la poliţiştii cucrampoane de la echipa CRS 17). O poveste de dragoste complică şimai mult lucrurile, iar eşecul loviturilor de la 11 metri capătănuanţe metafizice.
Mathias Roux, profesor de filosofie, adânceşte şi mai tareperspectiva în volumul "Socrate en crampons" (subtintitulat"Introducere sportivă în filosofie"). Pornind de la ideea că joculare acces la filosofie prin intermediul ironiei socratice (ironiafiind termenul care desemnează bătaia de joc la adresa cuiva, şicare provine din eironia, care reprezintă actul de a interoga),Roux se întreabă tot soiul de lucruri. Între ele, cestiuneafundamentală: "Oare fotbalul nu exprimă o nevoie de sacru pe carereligiile nu o mai pot cataliza?"
Teza cărţii lui Paul Yonnet ("Une main de trop") este căfotbalul a încetat să mai fie ce era de când a devenit un sport almercenarilor. Punctul central al cărţii? Analiza impactuluipsihologic dezastruos pe care l-a avut mâna lui Thierry Henry, carea făcut posibilă calificarea echipei Franţei, pe 18 noiembrie2009.
Philippe Huet povesteşte ("Dribbling"), cu şarm, prinintermediul unei retrospective savuroase, naşterea acestui sport,în forma lui continentală, în localitatea Le Havre. Aici, nişteenglezi exilaţi bat toată ziulica o băşică de porc, strigânddisperaţi "No! No! Without hands! Without hands!" În spirit deemulaţie, se va forma echipa Havre Football Club, ale căreiperipeţii şi meciuri (zguduitor de asemănătoare cu cele din zilelenoastre, chiar dacă ne aflăm la sfârşitul secolului XIX) avemprilejul să le contemplăm pe îndelete. Ca să-i dea parcă dreptatelui Paul Yonnet, autorul vorbeşte şi despre cazul unui meci în carevictoria a fost obţinută printr-un punct marcat cu mâna. Osituaţiune pe care un pastor-jucător o califică, simplu: "A fostmâna lui Dumnezeu!"
Cel mai consistent literar moment al acestui val rămâne însă oantologie de nuvele semnate de 11 (o echipă fără rezerve) prozatoriafricani. Stiluri diverse, realism mizerabilist, onirismnarcotizant, instantanee emoţionante despre mirajul fotbalistic pecare îl trăiesc, pe continentul negru, tinerii. Cartea se numeşte"Les enfants de la balle".
La urmă, pentru la bonne bouche, am păstrat volumul de eseuri alfilosofului şi romancierului Ollivier Pourriol - "Eloge du mauvaisgeste". Cu o remarcabilă şi cuceritoare rea credinţă, Pourriolridică în slăvi, din amor pentru arta argumentaţiei, şase celebregesturi urâte care au rămas în mitologia fotbalului: capul pe careZidane i l-a înfipt berbeceşte în piept lui Materazzi, din nou(chiar că e o obsesie, trebuie să revedem scena) mâna lui ThierryHenry şi apoi cea a lui Maradona din 1986, lovitura scelerată a luiCantona în inima unui suporter de la Crystal Palace, urletul defiară a lui Platini pe stadionul Heysel, umărul lui Schumachervârât în Battiston. Fotbaliştii, în viziunea lui Pourriol devinrăzboinici moderni, iar gesturile lor capătă rezonanţe homerice.Totul este analizat sagace şi malvolent, într-un sos convingător decitate care merg de la Aristotel la Sartre, trecând prin PhilipRoth.
Măcar pentru pauzele dintre meciuri (dacă nu în loc de), niştevolume care merită să fie răsfoite. În tăcere, pentru Dumnezeu!
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, alUniversităţii Bucureşti, Facultatea de filologie, secţiaromână-portugheză. Redactor principal (şi, începând cu 1991,grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003.Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) lanumeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor şiart-director la diverse publicaţii din ţară. A semnat mai multevolume de traduceri şi un volum de interviuri. Din anul 2000 pânăîn 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminică.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
