In Piata Ipsilante ma opreste un ins cu barbuta scurta inspicata, crestetul tuns chilug calarit de niste ochelari negri Calvin Klein. Un barbat carunt care se tunde ca asta este mai tanar... Leatul meu? Hm, mai degraba minus trei, patru ani. Bine imbracat, dar ceva nu se potriveste in felul cum sta haina pe el. Ninge. Era si timpul, dupa saptamani de lapovita si noroaie.
Ceasul pe care il vad cand tipul isi scoate manusa e un Cartier mai scump decat o garsoniera in Drumul Taberei. Pantofii, insa, sunt de duzina. Daca l-ar vedea varstnica uscativa pentru care menopauza nu exista, deseori invitata la televiziune ca model pentru femeia romana energica si de succes in afaceri si in societate, femeia asta cu adevarat in stare sa castige batalii in razboiul sexelor i-ar da personajului abia intrat in scena un cartonas rosu. Cu toate ca, in lumea noastra de azi, ei ar face o pereche cum nu se poate mai potrivita. Vremuri obositoare, plicticoase, otravite, cum si in somn maraie Karakaleki, dar un laborator unde ca niciodata se experimenteaza natura umana, cum deseori surade serpuit Octav Vidrascu?
Suntem amici, spune bagaretul. Mustaceste. Incerc sa-mi aduc aminte. Nu reusesc. Ba chiar, adauga el, in adolescenta ne-am intalnit intr-o sala de gimnastica, eram rivali. La cinspe ani, ha-ha-ha, rivalitatea este mai dura decat la saizeci!
Inteleg ca e un om foarte ocupat, plin de bani, un campion al bunei dispozitii si neinstare sa vorbeasca pe cineva de rau, oricine ar fi persoana...
Da, cred ca ne-am intalnit, si nu numai in sala de gimnastica. Acum imi amintesc. De data asta insa nu dau vina pe memoria mea. Omul stie sa se faca uitat. El poate sa dispara la comanda din memoria ta. Atunci cand crede ca e necesar. Este parte din secretul succesului sau. Si altele. Bunaoara, de cate ori e intrebat cum se face ca ii merge asa de bine (intre timp, am mai aflat cate ceva despre el, vine cand nu te astepti si dispare cand ai vrea sa fie, uite-l nu e, hopa-mitica-cade-n-cap-si-se-ridica) de fiecare data raspunsul lui e altul. Si de fiecare data convingator. Mi-am cumparat, spune el, masina noua. Le schimb cam o data pe an, daca nu si de doua ori. De ce?, intreb eu prosteste. Am boala asta, imi raspunde el ganditor. Tu cred ca esti sanatos tun, adauga in soapta. Dupa care izbucneste in hohote de ras. Fata de la taraba cu ziare lungeste gatul pana in parcare. Doi tigani care vand pantofi pentru morti, ghemuiti pe bordura de la intrarea in minimarket isi dau coate, se uita la el amestecat, curiozitate si admiratie. De data asta, se potoleste el, am coborat stacheta. Am dat-o pe Octavia. Mi-o tot laudase unul si altul. Si m-am convins repede. Marfa nemteasca, domnule! Octavia asta nu-i o fata de la tara, e o domnisoara Volkswagen. Dubluveul asta care face de atata timp ocolul pamantului. Jos palaria! Si nici macar scumpa. Un fleac, cu totul vreo saispe mii de euro. Daca nu si mai putin, si-n orice caz sub o vacanta scurta, in doi, se-ntelege, in Bali. Iti dai seama, pe cont propriu si nu la comun, voiajul asta de rahat care smecherii din turism il numesc "de lux". Lux? Vax albina, cunosti vorba asta din copilaria noastra, astia necopti, acum, o iau altfel, nu-i inteleg. Si nici nu ma intereseaza. Au drumul lor. Eu doar ii folosesc.
Nu stiu daca-ntelegi, dar eu nu ma pricep la nimic. Nu stiu sa bat un cui. Nici macar sa fac o omleta. Pana de s-a-ntors lumea cu curu-n sus in decembrie ala, nu-i nici un secret, eram tehnician mecanic, student fe-fe la teceme, n-am dat niciodata examenul de Stat, dar mereu, dom'inginer, nici de tot in fata, nici la coada. Ti-o spun sincer, te consider omul meu. Gata! M-ai inteles, inginer la o uzina electrica, in provincie. La atelierul de proiectari. Aiurea! O jumate de viata m-am facut ca trudesc la planseta. Ceva mai inainte de anii '60 ne-au adus un heliograf, reproduceri pe ozalid, nu se poate sa nu stii ce-i aia, o chestie pentru multiplicarea desenelor tehnice, intri in camaruta aia, stingi lumina, fii atent, nu te-apuci sa-ti futi colega de atelier, ha-ha, doar aprinzi tuburile alea de neon subtiri, dai drumul la dracie, potrivesti ozalidul si restul. Era un baiat, student de profesie, nepotul unui maistru de la forja, il angajasera pentru trei luni, ala se pregatea pentru o facultate, dadea examen de admitere, lua. Statea un semestru, rareori un an, dar fara sa se mai prezinte la sesiunea a doua din vara, toamna urmatoare repeta circul, alta facultate si tot asa, era ceva ce se intampla pe vremea aia. Profesiunea de student te putea scuti de armata, daca stiai sa te strecori. Uram armata, chiar si prescurtata, cum se facea in facultate, ieseai sublocotenent. Baiat destept, asta de-ti spuneam, acum lucra la planseta, prinsese totul in trei zile. Iar eu, seful biroului tehnic, nu eram in stare nici sa pornesc dracia aia cu ozalidul. Dar eram seful ideal fiindca reuseam sa-i fac pe toti sa functioneze. Nu m-a prins cu ocaua mica nimeni niciodata. Eu contez pe capul meu. Atat. Intelegi? Nici macar nu pot spune ca gandesc. Eu doar imi pun capul la treaba. Stai sa vezi...
Iar pe baiatul ala l-am indragit de-a dreptul. Avea talent la desen, mana usoara. Era si actor amator, talent si-aicea, ma rog, uzina avea si o echipa de teatru, castigam multe premii, parca-l vad pe Vintila asta, asa-l chema, Vintila Naum, sau Ionescu, omul cu o mie de nume, o gagica, cred, una Marieta, de la contabilitate, misto de tot, 24 de karate, ii spusese Capdeaur, n-am mai auzit numele asta. In trei luni cat a stat la uzina le-a invatat pe toate. Spirt. Fulger. Dupa care a plecat in alta parte. Nomad. Pasare migratoare. Acuma, lasa-ma sa termin ce am de spus, nu stiu cum dracu m-a luat chefu asta de vorba si mi-a picat zarzara pe tine de cum te-am prins in colimator, din intamplare, langa pravalia armeanului, cafegiul. Altfel, tac ma cheama, sunt mut, ma concentrez ca sa-mi pun capul la lucru. Asculta: la un moment dat, Vintila asta se ocupa cu literatura, cu ziaristica, se carase intr-o vreme la Paris sau in America, s-a intors, asta prin anii '80. Inca se putea respira in tara asta. Eram de mult la Bucuresti, iti dai seama, seful unui serviciu de proiectari, nu?! Lasa ca am vazut si un film pe vremea aia, facut atunci, cum erau filmele, propaganda regimului. Unul care se da in ceasul mortii sa se mute-n Capitala de la uzina lui din provincie, din productie, cum ar veni, la un loc dulce si cald unde se trage chiulul nu-i asa, la proiectari... He-he, eu eram ala! Ei, si la noi la Institut, in Bucale, era una din pipitele alea destepte si frumoase si scolite, umblate prin lume, nelipsite prin serviciile de pierdut vremea, alea de pareau de import (cand nu erau chiar marfa de export!) si te mirai ca exista, viata de atunci cu toate ale ei, ma rog, cuconita asta mai spre a doua tinerete il mereu lauda pe acest Vintila Capdeaur, are geniu, spunea, dar se risipeste. Auzise de el, il citise, poate il si cunostea, habar n-am. Eram mort dupa muierea aia, dar eu sunt un tip realist, mi-am dat seama ca nu e pentru mine. Dar o provocam sa-mi vorbeasca despre Ionescu ala, doar sa o ascult. Incercam sa construiesc un subiect comun. S-o fac sa creada ca am fost prieteni apropiati. Ca i-am pierdut urma. Putem banui o intamplare tragica. Sau o farsa. Niciodata n-am mai fost asa destept ca in apropierea acestei femei. Daca nu cumva Naum Capdeaur nu ne provoca prin nu stiu ce mesaje pe amandoi... Pana mi-am dat seama ca subiectul, in loc sa mi-o apropie cat de cat, o departeaza si mai mult de mine. Am renuntat. Dar greu, pe bucati, incet. Definitiv insa, atunci mi-a spus: el nu este, cum poate ai vrea tu, opusul tau, Vintila despre care ai vrea tu sa cred eu ca nu-ti pasa este partea care ar putea sa ma atraga la tine, dar iti lipseste de tot, nu o cauta, nu exista... Avea usurinta (sau taria) sa te priveasca o clipa, si mai putin decat atat, ca pe o ganganie, puteai muri chiar atunci strivit si din tine sa iasa doar o zeama verzuie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
