- „Dimineaţa pierdută” despre care unul dintre promotorii romanului spunea că este „o realizare uluitoare”, a apărut la Editura Polirom , anul trecut, într-o „ediţie definitivă”. Ce înseamnă acest fapt? Sunt modificări esenţiale în text? E vorba doar de perfecţionismul despre care s-a spus că vă e caracteristic?
Această precizare (editie definitivă) se adresează mai degrabă viitorilor editori, pentru ca aceştia să o reproducă la o altă eventuală publicare. Am lucrat, la Editura Enciclopedică, în birou cu Gheorghe Pienescu, unul dintre cei mai scupuloşi editori din vechea şcoală, şi cunosc aceste detalii care de obicei nu îi interesează pe scriitori. Nici pe mine nu m-au interesat, de fapt, devreme ce mi-am permis să tot umblu pe text, astfel încât nici o ediţie a Dimineţii nu o reproduce perfect pe cealaltă, până la aceasta ediţie definitivă. De acum înainte doar ea va fi reprodusă. Ediţia originală, pe care scrie anul de publicare 1983, a apărut de fapt în 1984, fiindcă lucrasem pe corecturi mult şi întârziasem cartea. Editorul meu, George Bălăiţă, directorul Cărţii Româneşti, nu a avut altceva de făcut decât să pună anul fals, altfel nu mai putea fi publicată, planul pe 1984 era deja trimis la aprobări. Din ea au fost cenzurate paragrafe mai mari şi mai mici, dar deloc esenţiale, să recunosc, pentru întregul cărţii. În editia din 1991 poate s-au completat fragmentele cenzurate: nu sunt sigură, eram bolnavă şi nu am intervenit deloc în text. În orice caz, ediţia din 1997 conţine textul integral. Aici sunt modificări de simplificare a limbajului Vicăi, am renunţat la toate detaliile fonetice, care îngreunau lectura. Din păcate nu am putut citi decât jumătate din carte, şi jumătate are foarte multe greşeli, supărătoare. Nici gând să fie ediţie definitivă, aşa cum scrie pe ea. În 2003 am republicat-o la Polirom, am corectat-o atent, dar fiindcă vroiam să fie tradusă şi fiindcă mărimea ei părea să fie un impediment, am mai tăiat unele descrieri sau scene lungi. Mă temeam şi de plictiseala cititorului nou, mai puţin răbdător ca cel din comunism. După ce a apărut, o tânără care scrisese un foarte atent comentariu al cărţii, mi-a spus: Ce ai făcut? Ai tăiat o parte pe care tocmai o comentasem! Am recitit, mi-am dat seama că exagerasem, şi la ediţia de Opere 1, 2008, Polirom, am pus fragmentele la loc, dar tot am făcut niste scurtări. În ediţia franceză care tocmai apăruse, Alain Paruit mi-a spus că a doua scena a ceaiului era prea lungă, şi făcuse el tăieturi spre final. M-am gândit că decât să scurteze traducătorii sau editorii străini, mai bine scurtez eu. Dar a fost ultima oară când am mai umblat pe textul Dimineţii. Orice carte însă conţine şi multe erori mici, pe care nu le vede decât traducatorul. Alain Paruit îmi dăduse două-trei pagini cu astfel de corecturi, dar am fost neglijentă cu ele şi le-am pierdut, mă gândeam că nu voi retipări curând Dimineaţa. N-a fost aşa, şi îmi pare rău. Să vă dau două exemple, din erorile corectate: Vica avea la o pagină 7 fraţi, la alta, 6. Iar Madam Ana, avea în finalul cărţii 140 de ani. Puteau rămâne aşa, că nimeni nu le observa. Alain m-a consolat şi mi-a spus că în toate romanele sunt astfel de erori, dar nu se văd.
Vi s-au tradus foarte multe cărţi în foarte multe limbi, ultima ispravă de acest fel a fost apariţia în germană, în luna martie, a „Drumului egal al fiecărei zile”. Dintre toate apariţiile, în indiferent care limbă, care vi se pare cea mai reuşită şi de ce?
- Nu am cum să-mi dau seama, fiindcă eu nu cunosc bine decât franceza. Ştiu că traducerea Dimineţii făcută de Alain Paruit este foarte bună, fiindcă a găsit echivalentul Vicăi, ceea ce nu e uşor. La traducerea Drumului egal în franceză am lucrat cu traducătoarea, Marily Le Nir. Am primit complimente pentru traducerea făcută de Nicolas Cavailles la Provizorat, am avut cu el o colaborare excelentă. Este sigur foarte bună şi Dimineaţa maghiară, făcută de Gabriella Koszta, am primit scrisori de la cititori şi de asemeni Dimineaţa portugheză şi cea poloneză. Dar mi-e teamă să nu cumva să nedreptăţesc un traducător, vorbind despre creaţia lor eu, care nu le cunosc limba.
- Aţi spus, nu demult, că „publicul străin nu este interesat de autorii români, nicăieri”. De ce? Sunt temele cărţilor de vină, realizarea lor, e cumva dezinteresul faţă de orice nu este de-al lor, e numai teama editorilor că vor pierde bani, e imaginea negativă a ţării în general?
- Am spus asta mai demult, dar situaţia s-a schimbat de atunci, într-un mod la care nu mă aşteptam. Fireşte, a contat că România era invitatul oficial, dar nu doar din cauza asta colegii mei, scriitorii români prezenţi la Salon du Livre de anul acesta, au vândut atât de bine cărţi româneşti traduse în franceză, aşa cum se pare că s-a petrecut şi la Târgul de la Torino de anul trecut. O explicaţie a fost şi presa străină, franceză în speţă, foarte preocupată de români anul acesta, dar şi fiindcă, din 2005, când România a fost invitată la festivalul Belles Etrangères, au început să circule numele noastre. În 2005, la festivalul Les Belles Etrangères venise rândul României să fie invitată. M-au impresionat librarii care citesc cărţile pe care le expun şi care se pregătesc pentru evenimentele literare importante. Şi personalul bibliotecilor în care am susţinut lecturi publice era bine pregătit pentru dezbateri de substanţă. A contat mult, începând din 2006, şi derularea programelor Institutului Cultural, condus de H.R. Patapievici, care sper că vor fi continuate.
În 2004, atunci când am semnat la Gallimard contractul pentru Dimineaţa pierdută, vorbeam adesea cu Alain Paruit, legendarul traducător francez (peste 80 de cărţi de autori români publicate), care mi-a fost şi un fel de mentor în ceea ce însemna să fii tradus în Occident ca autor român. Experienţa îl făcuse foarte sceptic. Mi-a spus că niciunul dintre cei propuşi de el nu a fost acceptat de editori. Mă sfătuise chiar să nu merg la Gallimard, n-aş avea nici o şansă, numai că era deja târziu, dusesem acolo cartea. Pe urmă, Alain m-a avertizat că, dacă va exista vreo obiecţie în referatele făcute de lectori, cartea va fi respinsă. Când a apărut cartea, Alain şi-a cerut scuze pentru pesimismul lui, dar m-a prevenit că autorii români vindeau doar câteva sute de exemplare, se scria relativ puţin sau deloc despre cartea lor, şi de aceea, mulţi nu mai aveau şanse cu a doua carte.
Acesta era nivelul general de la care am pornit şi cu el trebuie comparată vânzarea cărţilor româneşti şi prezenţa lor în presă, în 2013. Nu m-am obişnuit nici eu cu ideea că Dimineaţa pierdută este în poche, colecţia de masă folio şi eu am fost la Salonul de carte de la standul Gallimard cel mai vândut autor tradus.
Salonul de la Paris de anul acesta a ieşit, pentru noi, foarte bine, dar nu trebuie uitat că la acest succes au contribuit în mare măsură instituţiile franceze.
Franţa este pentru mine un model de sprijinire a cărţilor şi autorilor. Franţa a fost prima ţară care a întins o mână de ajutor literaturii române, chiar înainte ca instituţiile româneşti să fie dispuse s-o sprijine. Dintre cele trei apărute în Franta, doar Drumul egal a apărut cu sprijin financiar al Institutului Cultural Român. Dimineata pierdută a fost sprijinită de Centre National du Livre de la Paris, iar Provizorat a fost publicată, anul acesta, doar pe spezele editurii.
- De ce credeţi că lipseşte solidaritatea scriitorilor români?
- Bănuiesc că vă referiţi la anumite momente când vi s-a părut că scriitorilor le lipseşte această solidaritate, dar nu-mi dau seama la care, şi de aceea nu ştiu ce să vă răspund.
Cred că breasla scriitorilor a dat mai multe semne de solidaritate decât cea a muzicienilor sau artiştilor plastici, cel puţin în timpul comunismului. Dacă avem azi cărţi rezistente la timp scrise atunci (şi se va vedea din ce în ce mai clar), acestea au apărut pentru că a existat o solidaritate profesională, realizată prin toate mijloacele, inclusiv negocieri secrete cu forurile de decizie.
Nu a existat în schimb o solidaritate în protestul politic, disidenţii au fost puţini, marginalizaţi, la greva minerilor din 77 ori revolta de la Braşov de după 10 ani nu au existat adeziuni ale scriitorilor etc.
Dar de ce vă referiti doar la scriitori, fiinţe individualiste, deseori egocentrice, care îşi construiesc de multe ori viaţa în jurul unei opere pentru care sacrifică multe? De ce nu vă referiţi şi la solidaritatea altor profesiuni, a inginerilor, a medicilor, a farmaciştilor, a jurnalistilor etc.?
Sunt tentată să vă reformulez întrebarea astfel: De ce credeţi că lipseşte solidaritatea românilor? Şi atunci am începe, ca Lucian Boia, să scormonim în istorie, în tradiţia culturală ca să găsim explicaţii.
E plăcut să fii solidar, este un sentiment tonic şi pozitiv. Dar trebuie să ai această chemare din interior, dacă nu o ai, dacă solidaritatea este o obligaţie, ca munca patriotică de pe vremuri, ea nu duce la nimic.
Cred că sunt şanse ca solidaritatea să fie descoperită atunci când societatea va depăşi şocul capitalismului primitiv de azi. Acum este o societate atomizată, cu oameni deformaţi de teamă şi lăcomie, sub presiunea banului.
- Aţi mai spus că nu vreţi să fiţi considerată autoarea unei singure cărţi. Care ar fi cele care sunteţi de părere că vă reprezintă cel mai mult?
- Nu pot avea un punct de vedere atât de exterior despre mine, încât să vă pot răspunde. Dar şi dacă aş şti, nu v-aş spune, aşa cum nici părinţii nu declară vreodată că se simt mai reprezentaţi de un copil al lor decât de altul.
- Multă vreme după 1990 aţi fost implicată activ în presă şi în societatea civilă. Aţi încetat această activitatea numai pentru că opiniile dvs nu mai aveau ecou? Un ziarist onest nu mai are loc în cetate?
- Nu m-am gândit la mine personal atunci când am fost jurnalistă şi am condus o revistă. Înfrunt riscul ridicolului şi vă mărturisesc că am avut sentimentul că sunt parte dintr-o echipă mult mai mare, cu oameni care vroiau ca România să nu se mai întoarcă de unde tocmai ieşise, în decembrie 1989. Iar când am început să mă gândesc să plec, după 2000, a fost tocmai din cauză că opiniile noastre avusesera un ecou, sau serviseră celor care duceau România spre NATO, spre Uniunea Europeană. Am fost realmente pasionată de jurnalism şi politică, încă mai am interes faţă de ele, dar nu mai am impulsul de a intra în această viaţă provizorie şi fascinantă. Nu pot face bine două lucruri deodată, când am făcut jurnalism am abandonat literatura, când m-am întors la literatură am abandonat jurnalismul.
Un ziarist onest este, mai mult ca oricând, necesar în cetate, dar, vorba dvs., are nevoie de solidaritatea colegilor de breaslă.
- Cât de implicată credeţi că trebuie să fie literatura în problemele sociale? Dar scriitorii?
- Literatura nu trebuie să fie implicată în nimic. Vremea regulilor de acest tip a trecut. Dacă scriitorul este obsedat de probleme sociale şi are talent şi profesionalism, are şanse să scrie o carte bună.
- În ce fel credeţi că s-a schimbat literatura română în ultimele două decenii?
- În primul deceniu, literatura şi-a pierdut locul pe care îl avea. În al doilea s-a străduit să-l recupereze, dar încă mai are de recuperat.
- Scrisul vindecă într-adevăr traume? Dar cititul? De ce credeţi că citeşte lumea atât de puţin?
- Cred că si scrisul, dar şi cititul vindecă, încet-încet, traume, prin comunicare. Fiinţă socială, omul are nevoie de comunicare aşa cum are nevoie de hrană, de mişcare etc. Cititul crează o solidaritate benefică, te apropie de oameni necunoscuţi, îndepărtaţi, în spaţiu, în timp. Şi nu în ultimul rând, îţi dă subiecte de conversaţie în societate şi-ţi activează celulele nervoase. Este un alt fel de jogging. Se citeşte mai puţin peste tot în lume, fiindcă este o epocă a divertismentului.
- Aţi mai spus că pentru o femeie e mult mai greu să fie scriitoare decât pentru un bărbat. De ce? Ultimii ani par să demonstreze contrariul... Cum a fost pentru dumneavoastră?
- Literatura cere sacrificii de toate felurile, iar femeile sunt şi aşa mai încărcate de atribuţii de familie, mai subminate biologic prin sarcină, maternitate etc.
Pe de altă parte, în societatile conservatoare ele sunt mai vulnerabile atunci când trebuie să înfrunte prejudecăţile.
Mie mi-a fost greu şi de aceea am tot încercat să renunţ la literatură, dar ea făcea parte din mine; chiar dacă nu scriam, lumea tot literar o vedeam.
Există, s-ar părea, o parte bună în a fi scriitoare. Proust spunea că fiecare cititor îşi citeşte propria lui carte. La ora actuală, în lume, numărul femeilor cititoare este tot mai mare şi este de presupus ca ele îşi caută propriile experienţe în cărţile scriitoarelor. Dumitru Ţepeneag are un excelent articol publicat într-o revistă franceză, susţinând, cu date statistice, că, din ce în ce mai mult, literatura ajunge „în mâna femeilor.”
Dar modelele mele literare nu sunt scriitoare femei, ci scriitori bărbaţi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
